Ce e de preferat? Aurul sau nimic? Se pare că ne e greu să găsim calea de mijloc
Cifrele nu mint. Sînt precum reclamele de neon colorat, care sclipesc enervant pînă cînd mesajul îţi intră bine în cap. Unu. Unu. Unu. Un singur titlu al lumii într-o probă olimpică. Echipa feminină de spadă. Şi mai e un aur, dar neolimpic, la canoe 2, pe o distanţă considerată demodată de CIO. Una peste alta, încă un argint şi de şapte ori bronz mondial. Asta e, 2011 va pleca ducînd în bagaje rezultate româneşti zgîrcite.
Să luăm o pauză, să aruncăm o privire în zare, cerul e vopsit ciudat, sumbru. Ce ne facem? Vine Olimpiada şi nu avem pe cine aplauda. Dar oare ne pasă chiar atît de mult? România a avut mereu un sport peste media ţării. Cel puţin aşa îmi pare mie. În urmă cu două, trei, cinci decenii, victoriile umpleau şiraguri de mărgele lungi pînă la gleznele unui uriaş. Era ceva obişnuit. Un bronz european era privit cu îngăduinţă, precum ceva firesc, care venea de undeva, dintr-o mină de resurse nicicînd istovite. Dar şi cu respect.
Aveam însă destui coloşi pe care să-i ridicăm în slăvile noastre personale, că doar se ştie, oficial era mai greu. Admiraţia nu se măsura în mitinguri la Universitate în miezul nopţii, ci în acel incredibil "Linişte, sare Iolanda Balaş!" rostit de crainic pe un stadion care azi nu mai există. Iolanda Balaş a împlinit săptămîna trecută 75 de ani. La sfîrşitul lui noiembrie, Ivan Patzaichin a făcut 62. Pe 12, în aceeaşi lună, Nadia, unica Nadia, a schimbat un nou prefix, ajungînd la 50.
Poate am avut mai mult decît puteam duce ca naţie. Poate disproporţia a afectat logica. Şi un pic inima. Asta pentru că astăzi nu mai vrem decît sublimul şi asta pentru a-i găsi zgîrieturi, bube, imperfecţiuni. În mod paradoxal, cu cît sportul românesc e mai neglijat la nivel politic şi de decizie, iar rezultatele suferă, exi
