Vaclav Havel a murit. Mii de texte de evocare au invadat firesc media. Prefer să vă recomand o carte aparte, în care nu e vorba despre eroul Havel, marele preşedinte Havel, apărătorul drepturilor omului etc. Ci ceva mai mult din omul Havel, acela din închisoare (perioada 1979-1982) care îi trimitea scrisori soţiei sale Olga (prima sa soţie – au fost căstoriţi 32 de ani). Cartea se numeşte Scrisori către Olga, e o selecţie făcută de Jean Grosu din cele 144 de texte expediate de Havel în acea perioadă.

Să mai amintesc că foarte puţine texte româneşti au păstrat măsura şi au analizat personalitatea complexă a lui Havel fără ditirambi inutili? Pînă şi prieteni precum Timothy Gordon Ash au scris după moartea lui Havel cu atenţie, echilibru, amintind că poate preşedinţia prelungită n-a fost o idee bună. Apoi, foarte citit (din ce văd pe facebook) a fost şi un articol critic dur, dar foarte interesant despre destinul postcomunist al dizidentului Havel şi despre poziţia sa privind intervenţia militară din ex-Iugoslavia, publicat în 1996 de Slavoj Zizek. În mainstream-ul media din România au rămas însă în prim-plan plînsul exhibiţionist şi cam atît.

Să ne întoarcem deci la un Havel mai puţin mitizat. În spatele textelor trimise din închisoare am încercat să o descopăr cumva şi pe Olga Havlova (1933-1996), o femeie extraordinară, implicată în lupta politică dură, ca şi soţul său. Prezentările neutre încep toate cam aşa: Olga, de origine modestă, din familie săracă, muncitoare în fabrică, militantă, semnatară a Cartei 77 s-a căsătorit cu Vaclav scriitorul, gînditorul, fiul de milionar, rafinatul, estetul, filozoful, dizidentul etc. În acest dialog-monolog al lui Havel (textele soţiei nu apar) se aglomerează momente de criză, momente de egoism al bărbatului-erou din închisoare, apare cotidianul carceral, apar metode de a evita cenzura gardienilor etc. Deci numai t