Prezent la reuniunea exportatorilor, preşedintele Traian Băsescu spune că e optimist în ceea ce priveşte situaţia României în 2012. Nu se bazează pe ceva concret – poate în afară de reorientarea exporturilor spre China – dar are, ca şi premierul Boc, sentimentul că la anul nu va fi nevoie să apelăm din nou la banii FMI şi – în materie de pensii şi salarii – nu se va mai tăia nimic. Din toate aceste încurajări am încredere doar în una: în chestia cu tăiatul salariilor şi pensiilor. În 2010, Guvernul României, prin vocea preşedintelui, anunţă această grozăvie: tăierea salariilor bugetarilor cu 25% şi a pensiilor cu 15%. De ultima am scăpat prin intervenţia miraculoasă a Curţii Constituţionale (face şi aceasta ceva bine, din când în când). Prima, însă, rămâne în analele europene ca cea mai brutală intervenţie a statului în nivelul de trai al oamenilor. Repet: atunci statul condus de cei doi “salvatori” ai naţiei, a preferat să ia de la cei mulţi ceea ce ar fi putut lua de la mai puţini – printr-o drastică reducere a bugetelor unor instituţii parazitare, care există doar pentru a pune sinecuri la dispoziţia clientelei de partid. Rezultatul s-a văzut aproape imediat: coroborată cu o la fel de brutală creştere a TVA, de la 19 la 25%, austeritatea a amplificat efectele tăierilor până la un nivel greu de tolerat. Economiile în serie, făcute pe întreaga orizontală, au aruncat în faliment zeci de mii de mici business-uri, scăderea veniturilor acţionând pe principiul domino-ului. Iar România nu numai că nu a devenit mai rezistentă în faţa crizei, dar s-a plasat în calea tăvălugului de austeritate din ţările dezvoltate care a anulat orice speranţă de redresare. Peste toate a mai intervenit şi criza euro, pentru a cărui salvare au fost necesare eforturi din partea economiilor non-euro, cu atît mai mari cu cât deciziile necesare ale liderilor europeni întârzie mai mult.

Cu a