Foto: Cristian Marcu Havel a murit o dată cu epoca sa şi cu valorile ei. E o propoziţie tristă, pentru că epoca sa, începutul anilor ’90, a fost luminoasă. Plină de deschideri şi de speranţă. Havel a făcut parte din acea categorie rară de oameni politici care iubesc viaţa. Şi care au făcut politică în aşa fel, încât oamenii să poată iubi mai departe, liniştiţi, viaţa.
La începutul anilor ’90, numele său se identifică, firesc, cu drepturile omului văzute fără încrâncenare, dintr-o berărie veselă pragheză. Sigur că lupta cu sistemul comunist nu a fost nici o clipă o vânătoare elegantă de fluturi, chiar dacă au existat diferenţe serioase între comunismul lor şi al nostru. Dar revoluţia de catifea şi dulcea Cehie de după sunt, fără îndoială, rezultatul acţiunii intense a acestui om profund şi iubitor de viaţă. Pe atunci, Cehia (Cehoslovacia, mai întâi) era pentru Europa de Est o definiţie a speranţei. În fond, vorbim despre preşedintele care şi-a pus reputaţia în joc ca să-i aducă pe Rolling Stones la Praga. Nu are legătură cu reformele economice, dar spune multe despre stilul de care vorbeam.
Tragic e că nu numai Havel s-a stins, dar pare pe ducă şi acest fel mândru, nobil, destins şi iubitor de oameni de a face politică. Nu vreau neapărat să repet ce am spus de curând, dar trebuie să aduc aminte măcar un lucru. Intrăm în Europa contabililor. Sigur că rigoarea cifrelor e necesară la vremuri de restrişte, dar cum rămâne cu valori simple şi sigure, cu drepturile omului, cu viaţa însăşi şi culorile ei? Europa de acum tinde să devină un spaţiu în care rigoarea bugetară poate acoperi abuzul politic. Poate înlocui solidaritatea socială.
Ce ar fi spus Havel dacă i se cerea să înlocuiască drepturile omului cu drepturile euro? Să nu speculăm. Să ne amintim mai bine ce a zis preşedintele ceh la 1 ianuarie 1990, într-un moment crucial şi pentru ţara sa,
