Au trecut, iată, 22 de ani de la Revoluţia Română. Un eveniment deja intrat în istorie. Atât de mult încă pentru vreo două generaţii dintre cele actuale Revoluţia este ceva la fel de difuz sau confuz precum devenise, pentru celelalte două generaţii, actul la fel de istoric de la 23 August…
Atât tuburile de cartuşe culese noaptea din Piaţa Universităţii şi trântite pe biroul fostului meu redactor şef, a doua zi de dimineaţă, cât şi portretul dictatorului aruncat pe fereastră în mijlocul mulţimii care aştepta, în Brezoianu apariţia primei ediţii a “Libertăţii” (sub privirile îngrozite ale câtorva dintre colegii care păreau că nu înţeleg ce se întâmplă în jurul lor) – îmi par astăzi gesturi excesive, teatrale. Îmi dau însă seama că starea de spirit din acele momente era una irepetabilă şi sfida elementarul instinct de conservare…
Nu mi-a trecut niciodată prin cap că ceea ce am făcut atunci ar fi fost un act de eroism. Am considerat că fac ceea ce trebuie făcut. Mulţi s-au mirat, de-a lungul timpului, că nu m-am căpătuit măcar cu o diplomă de revoluţionar (cum a făcut-o câţiva dintre colegii care au avut prudenţa, în 22, să nu contribuie cu nimic la facerea noului ziar). Mi-ar fi fost jenă să solicit aşa ceva. Deşi ştiu foarte bine că dacă lucrurile ar fi luat alt curs şi Ceauşescu ar fi reluat controlul, eu şi câţiva colegi care au avut “inconştienţa” să-şi pună semnăturile pe prima ediţie a primului ziar liber, am fi fost printre primii puşi la zid şi că aceiaşi procurori care i-au anchetat pe membrii Cpex, ne-ar fi acuzat pe noi de trădare de ţară…
Cu toate discuţiile şi controversele care n-au încetat în toată această perioadă, nimeni nu mă va putea convinge că nu a fost o revoluţie adevărată, în care dorinţa de libertate a înfrânt, pentru prima dată, teama şi resemnarea.
Revoluţia asta nu cred că poate fi comparată cu nici un alt eveniment di
