„Poezia se naşte din memorie. Orice amintire urîtă poate deveni acceptabilă după o vreme. Celor fără drame le-am spus şi le repet: experienţa nu e poezie, doar memoria este. Poeţii adevăraţi scriu epic.“ Această percutantă reflecţie întrucîtva ivănesciană aparţine unui scriitor marginal, care niciodată nu s-ar încumeta să semneze manifeste poetice. Spre deosebire de mainstreamul douămiist, preocupat cu debitarea programatică de naive, prolixe, dar emfatice concepte-umbrelă – fracturism, utilitarism, deprimism, performatism –, autorul invocat n-are aspiraţii sistematice. Sau, cel puţin, succinta sa „teorie“ nu poartă vreun nume savant, deşi articulează o inedită formulă artistică. T.S. Khasis, căci despre el este vorba, debutase oficial cu Farmacia cuvintelor (2003), urmată de volumul Arta scalpării (Vinea, 2005), reeditat recent sub titlul Pe datorie (Casa de pariuri literare, 2011), într-o variantă ce cuprinde, de asemenea, microciclul Date personale şi poemul robinson. Demersul mignonei, însă cochetei edituri bucureştene îmi pare nu doar unul inspirat, ci chiar necesar întrucît, recitită după şase ani, cartea păstrează forţa vizionară care, din păcate, nu a impus ediţia princeps.Urmele existenţei Flashurile biografiste din Arta scalpării reconstituie derizoriul unei vieţi „pe datorie“, unde precaritatea materială şi dezamăgirea afectivă proiectează subiectivitatea poetică într-o depresie prelungă, egală. Degradarea, mortificarea, simptome ale înfrîngerii grefate inclusiv somatic („ţi se dezlipeşte pielea de pe palme/ unghiul bărbiei faţă de piept/ se-nchide/ săptămînă de săptămînă cu un grad […] pocnetul moale undeva în plex“) sînt resimţite ca naturale. Viaţa se transformă într-o nesfîrşită ucenicie în umilinţă, iar dintr-o potenţială ispăşire a propriilor păcate „n-ar rămîne decît zăpăceală şi exigenţe zugrăvite/ sub fusta unei adolescente/ – şi mila celorl