Pasajul de la Universitate tocmai se mătura de sânge cu cârpe şi detergent, când Nicolae Rădulescu Dobrogea, pasager în troleul 85, a îndrăznit să scrie cu degetul pe geamul aburit: “Jos Ceauşescu!”. Era 22 decembrie 1989, iar el, cercetător chimist, plecase la serviciu. L-am întâlnit acum, în anul 2011, în Piaţa Universităţii, comemorând Revoluţia Română, ca în fiecare an. Este unul dintre nepoţii lui Constantin Noica, dar nu-i place să facă mare caz din asta.

Acum trăieşte din nou emoţia care l-a cuprins în ziua aceea, în troleu, când ceilalţi pasageri l-au privit speriaţi, neîndrăznind să-i spună un cuvânt. Tot Bucureştiul fierbea; era cu câteva ore înainte să coboare iadul în Piaţa Universităţii.

“Ce v-a venit să scrieţi atunci acele cuvinte, pe geamul aburit?”, îl întrebăm acum. “Fiindcă n-am putut altfel. Ieşisem aici şi pe 21”, răspunde, simplu. Nu l-a rănit nici un glonţ, pe 21 şi pe 22, însă a urlat în stradă, a împins, iar în sediul ICECHIM, unde era coleg cu Elena Ceauşescu, el şi prietenul lui de atunci au fost primii care au strigat “Jos comunismul!” şi au dărâmat sălbatic bustul lui Ceauşescu. Nici unul dintre ei, însă, n-a cerut vreodată indemnizaţie de revoluţionar.

Revoluţionarii care n-au cerut niciodată indemnizaţie

“N-am vrut, n-am avut nevoie. Am ieşit că am vrut noi, că am crezut, că aşa am simţit. Cum am fi putut întina toate astea cerând bani pentru ce am făcut?”, ne explică prietenul său din tinereţe, Grigore Niculaie. Are 73 de ani acum, dar atunci, în zilele Revoluţiei, era sprinten ca un flăcău. Avea doi copii şi nevastă, dar nu s-a mai gândit la asta nici pe 21, nici pe 22, când a făcut slalom printre gloanţe pe Lascăr Catargiu, când a scandat în Piaţa Universităţii, când a ieşit să apere televiziunea cu mâinile goale, când a scris cu creta pe zidul Universităţii “Libertate, te iubim, ori cu tine, ori murim” sau c