În ultima sa carte, On Late Style: Music and Literature Against the Grain (Pantheon, 2006), Edward Said numeşte Ghepardul o Moarte a lui Ivan Ilici siciliană, care ascunde un puternic impuls autobiografic, subliniind că ultimul Salina este, în fapt, ultimul Lampedusa. În vuietul vieţii Judecînd după consemnările biografilor (dintre care David Gilmour, cu a sa The Last Leopard, pare să se fi apropiat cel mai mult de „adevărata“ – şi plină de mister – viaţă a lui Giuseppe Tomasi de Lampedusa), dar şi după afirmaţiile autorului (dintr-o scrisoare către baronul Enrico Merlo di Tagliavia, da-tată 30 mai 1957), profilul lui don Fabrizio coincide celui al străbunicului scriitorului, Giulio Fabrizio: „E de prisos să-ţi spun că «principele de Salina» este principele de Lampedusa, Giulio Fabrizio, străbunicul meu, fiecare lucru e real: statura, matematica, falsa violenţă, scepticismul, soţia, mama nemţoaică, refuzul de a fi senator“. Cu siguranţă însă, o arată Said, existenţa (mai ales) din ultimii ani ai lui Lampedusa stă sub semnul unei melancolii (pe care şi-o cultivă el însuşi, fără vreo urmă de autocompătimire însă), al unei dorinţe de retragere din lume, de însingurare, o formă de exil autoimpus, caracteristic autorilor aflaţi în ultima fază a creaţiei, în intimitatea morţii iminente, care par să „surzească“ la sunetul lumii (asemenea compozitorului din Doctor Faustus al lui Thomas, cum observă Adorno în eseul său despre Beethoven şi „stilul tîrziu“). Dar „surzenia“ lui Lampedusa este şi cea a personajului său, principele de Salina, a cărui moarte stă chiar sub semnul stingerii acestui sunet, uneori fîşîitul discret al „firişoarelor de nisip care se îngrămădesc şi curg unul după altul, fără grabă şi fără opriri“ în clepsidra timpului, alteori vuietul lăuntric „comparabil cu cel al cascadei Rinului“; clipa finală a acestuia (cînd moartea soseşte întrupată în misteri