După ce am revizitat, anul acesta, oraşul polonez Gdansk, unde am fost, prima dată, în 1985, mi s-au conturat anumite observaţii şi semnificaţii. În Gdansk a început mişcarea de eliberare de sub teroarea comunistă care a cuprins toate ţările comuniste din Europa şi a culminat cu revoluţiile din 1989. La Gdansk, graţie Solidarităţii, regimul comunist a fost forţat de curajul victimelor să-şi recunoască crimele. Prin Acordul de la Gdansk, din august 1980, la zece ani după uciderea de către regimul comunist a cel puţin 42 de persoane (16 decembrie 1970), s-a reuşit dizlocarea unui mit care se credea instalat pe vecie: natura criminală a comunismului a fost expusă lumii. În decembrie 1980, monumentul muncitorilor navali ucişi la Gdansk, format din trei cruci care par să erupă din adîncurile pămîntului, străpungînd chinuitor o crustă şi înălţîndu-se deasupra acesteia la 42 de metri, o cifră simbolică, a fost dezvelit la Poarta 2 a Şantierului Naval. Structura metalică a monumentului a fost construită de muncitorii Şantierului Naval pe baza unui proiect pentru întreg ansamblul realizat de Bogdan Pietruszka, Elzbieta Szczodrowska-Peplinska, Robert Peplinski, Robert Mokvinski, Wieslaw Szyslak, Robert Mokwinski, Wojcieh Mokwinski şi Jacek Krenz. Lech Walesa îl caracterizează simbolic: „un harpon petrecut prin corpul unei balene. Indiferent cît de mult se va forţa balena, acesta nu va putea să scape niciodată de el“. Monumentul are înscrise gîndurile lui Czeslaw Milosz: „Voi cei care l-aţi rănit pe omul simplu, batjocorindu-l cu rîsul vostru, voi care l-aţi omorît, să ştiţi că altcineva se va naşte şi faptele şi vorbele voastre vor rămîne consemnate“. Dramatismul evenimentelor din 1970 şi pînă în 1989 şi durerile tranziţiei care au urmat ne spun că un monstru de mărimea, aroganţa, făţărnicia, paranoia politică şi brutalitatea comunismului nu se descompune uşor nici după