Foto: Cristian Marcu Istoria nu se judecă punând problema „dacă”, o luăm aşa cum e, o înţelegem cum putem. Am constatat cu stupoare, însă, că nimic nu a ieşit cum ne-am închipuit noi că ar fi trebuit să fie. (Rareori s-a întâmplat ca o eliberare de un regim opresiv să stârnească atât de multe contestări care, uneori, sunt greu de explicat.)
A fost lovitură de stat? Posibil. E o ipoteză de luat în calcul şi are de partea sa argumente solide (nu însă şi suficiente). Dar, dacă lucrurile au stat astfel, n-ar trebui să ignorăm un mic amănunt: a fost o lovitură de stat împotriva lui Ceauşescu, un personaj care transformase România în proprietatea sa personală (în treacăt fie spus, e visul multor politicieni postdecembrişti).
Exista altă cale de a-l da jos de la putere? Probabil că nu, dacă ne gândim că toată echipa conducătoare a Partidului Comunist a ales să meargă alături de el până la capăt (acum, mulţi fruntaşi ai partidului filozofează, oftând despre ce a ajuns România).
Morţii din decembrie? Aici există partea de neiertat a istoriei postdecembriste. Nimeni nu a împiedicat regimurile care s-au perindat să încerce să afle adevărul. N-au vrut sau n-au putut. Totul s-a transformat în demagogie, morţii din decembrie au devenit zgomotoase teme electorale. Atât şi nimic mai mult. fii e posibil ca lucrurile să rămână aşa, mai ales că, în asurzitoarea agitaţie politică, fiecare are adevărul său.
Din nefericire, însă, alta-i drama României. Ne-am eliberat de „ceva” (comunism, o societate ineficientă economic şi total refractară ideii de libertate) şi am creat o societate incapabilă de „a construi ceva”.
Ultimii 22 de ani din istoria României reprezintă un amestec de furt organizat la nivel politic, haos produs de autorităţile statului, demagogie şi cinism în discursul public. Niciun pic de coerenţă în actul de guvernare, nici măcar