Orice asemănare cu nume, persoane, situaţii sau întîmplări din realitate e pur întîmplătoare.Prolog Aceasta e adevărata poveste a nepotului lui Dracula. Îl chema Florin Angelescu Dragolea şi era asistent de literatură franceză la noi la facultate. Studenţii – din comoditate, din răutate? – îi spuneau profesorul FAD. Dar numai fad nu era profesorul FAD. Îl remarcai imediat, oriunde l-ai fi întîlnit. Pe stradă, în autobuz, pe terasa unui restaurant sau pe culoarele facultăţii. Înalt de peste 1,80 m, uşor adus de spate şi slab, foarte slab – „un sac de oase“, cum îi plăcea să se alinte –, avea o faţă prelungă, cu pomeţi ascuţiţi, nas acvilin, frunte înaltă, de poet, sprîncene negre şi dese şi ochi mari, căprui, uşor exoftalmici, în mijlocul a două imense cearcăne albăstrui-violete. Părul negru, cu fir drept şi lucios, lung pînă la umeri, îl purta pieptănat pe spate şi dat după urechile mari, discret clăpăuge. Cînd zîmbea – şi zîmbea adesea, fiindcă era un tînăr timid şi bine educat – lăsa să i se vadă un şir de dinţi ascuţiţi, fără nici o carie, doar uşor îngălbeniţi de tutun, cu cei doi canini superiori ceva mai lungi decît normal, în gingiile roşii-roşii, ca ardeiul iute. Fade, în schimb, erau cursurile lui; ba chiar indigeste, dacă nu de-a dreptul aberante. Cel puţin aşa le considerau studenţii noştri, exasperaţi că nu înţeleg mai nimic. Şi nu înţelegeau deoarece profesorul FAD – mai exact asistentul cu doctorat şi drept de cursuri magistrale, cum preciza, cu orice ocazie, şefa lui de colectiv, doamna conferenţiar Loredana Bernic Atodiresei – se încăpăţîna să le ţină, da cappo al fine, exclusiv în franceză. O franceză distinsă, de secol XIX, uşor rîrîită, cum se purta la noi în cercurile aristocrate din perioada interbelică. De care junele Florin era foarte mîndru. Şi avea toate motivele să fie: comisia de doctorat, impresionată de franceza lui cursivă şi elegan