Un tigru era cît pe-aici să bîntuie, zilele trecute, prin Sibiu. Un superb reprezentant al junglei într-o fermecătoare cetate medievală. E drept, n-ar fi fost exclus ca, în urma acestei impresionante împrejurări, cîţiva sibieni să fie mîncaţi de tigru. Dar, în definitiv, ar fi fost un episod sublim (chiar dacă dur), din marea carte a armoniei planetare. E oare de preferat să mori călcat de maşină? Sau să faci infarct cînd fotbaliştii tăi preferaţi au pierdut un meci? Nu. A fi mîncat de un tigru „fără apărare“ e un privilegiu aproape creştinesc. Intri în galeria marilor martiri ai credinţei, daţi leilor de obtuzitatea unor suverani păgîni.
DE ACELASI AUTOR Reflecţii post-electorale O aniversare uitată Note, stări, zile Note, stări, zileAcum, serios vorbind, e grav că un îngrijitor de grădină zoologică uită să încuie poarta cuştii cu tigri. E o neglijenţă iresponsabilă, pentru care avem tot dreptul să cerem socoteală. Poate că nici veterinarul care trebuia să administreze un glonţ tranchilizant, în grumazul fiarei, n-a fost tocmai profesionist. O fi greşit dozajul, momentul şi locul „injecţiei“. Dar opinia publică a fost indignată mai ales de bestialitatea celui care, atacat de tigrul indispus de atîta incompetenţă şi agresivitate, a tras în el cu un glonţ adevărat şi l-a omorît. „Atîta ştiţi să faceţi: să trageţi!“ – a răsunat protestul unui muzician iubitor de natură. În ce mă priveşte, sînt de altă părere. Bine că măcar insul cu puşca a ştiut să tragă! Nepriceperea ar fi atins cote maxime dacă, avînd un tigru în salt spre propria beregată şi, în mînă, o puşcă, trăgătorul ar fi privit tandru spre atacator şi ar fi sucombat recitînd un sonet despre concordia universală. Cu cîţiva ani în urmă, am citit în ziare ceva despre o mînă de ţărani indieni care, necăjiţi de faptul că o tigroaică din zonă le omorîse două vaci, au pornit s-o caute, călare pe elefanţi.
