„O viaţă de om nu valorează nimic, dar nimic nu valorează cît o viaţă de om" — spunea cineva, Malraux dacă nu mă înşel şi niciodată această butadă nu a părut mai adecvată, mai dureroasă, ca în timpul Revoluţiei. Zac astăzi, alături, în Cimitirul Eroilor sau aiurea oameni care s-au sacrificat cu bună ştiinţă, oameni care au murit pur şi simplu din întîmplare, oameni care au fost trimişi la moarte deliberat. Din această ultimă categorie fac parte şi „teroriştii" de la Orizont...

23 decembrie 1989. Dezlănţuirea “teroristă” se află parcă la apogeul ei. Se trage cît într-un război, de oriunde şi înspre orice. Obiectivele strategice sînt atacate cu adevărat sau doar par a fi. Unul dintre ele este Ministerul Apărării Naţionale. S-ar crede că e de-a dreptul încercuit şi situaţia e considerată dificilă, deşi unitatea e apărată de TAB-uri şi tancuri, împotriva trăgătorilor răzleţi de pe blocurile din jur. La punctul de comandă al ministerului se află generalii Militaru şi Stănculescu şi colonelul Ardeleanu, şeful Brigăzii Anti-teroriste. Sînt cerute prin telefon ajutoare de la Brigadă. Tocmai din strada Toamnei. Trei ABI-uri (de fapt Aro-uri cu blindaj superficial) pleacă în ajutor spre Drumul Taberei. Unul rămîne în pană, iar celelalte două, ajunse în preajma ministerului sînt întîmpinate cu foc nimicitor din partea tancurilor şi TAB-urilor. Ultima comunicare radio transmisă la dispeceratul Brigăzii suna cam în felul acesta: „Trag în noi! Ne omoară...". Şase militari mor fără să ştie de ce. Pulverizaţi, carbonizaţi. Supravieţuitorii sînt arestaţi ca... terorişti! În urma acestei drame inutile rămîn 12 copii orfani...

Ce s-a întîmplat? Un răspuns ar putea să ni-l dea cei aflaţi la punctul de comandă al M.Ap.N. Nimeni, însă, nu este dispus să vorbească. Nu se mai găseşte nici înregistrarea comunicaţiilor dintre echipaj şi centrul de comandă al Brig