Un Jack London român, aşa ar putea fi definit lapidar Gellu Păltineanu, care, cu un talent literar ingenuu, dar impetuos, povesteşte întâmplări din lumea muntelui şi a pădurii cunoscută de el ca inginer silvic. Protagoniştii cărţilor sale (dintre care merită citite cel puţin romanul Vipera cu corn şi volumul Povestiri despre pădure ) sunt pădurari, vânători ş.a.m.d. cărora mediul le-a înnobilat existenţa (fie şi printr-un sfârşit tragic). Gellu Păltineanu are simţul măreţiei şi o nostalgie a unui mod de viaţă - pierdut poate pentru totdeauna - bazat pe valori ca demnitatea, curajul, loialitatea, onoarea, generozitatea faţă de învinşi. Emoţionante, în textele sale, sunt şi scenele de vânătoare, descrise cu o sensibilitate bărbătească, fără nimic din retorica ridicol-duioasă a asociaţiilor de protecţie a animalelor. Recent, Gellu Păltineanu, atins de o boală gravă, a trăit o revelaţie pe care vrea s-o împărtăşească semenilor săi. Cred că merită să-i citim confesiunea. ( Alex. Ştefănescu)

Cele ce urmează s-au petrecut cu adevărat. Iar pentru faptul c-am fost un ateu convins, nu trebuie să mă condamnaţi. Aşa am fost educat în epoca în care am trăit. Rosteam cu convingere fraze precum: "Jos raţiunea - iată baza religiei" sau recitam versuri din "Împărat şi proletar": "Religia - o frază de dânşii inventată / Ca cu a ei putere să vă aplece-n jug / Căci de-ar lipsi din inimi speranţa de răsplată, / După ce-amar muncirăţi mizeri viaţa toată, / Aţi mai purta osânda ca vita de la plug? (...)

Cel ce în astă lume a dus numai durerea / Nimic n-are dincolo, căci morţi sunt cei muriţi…" Cei doi copii ai mei au fost botezaţi la insistenţele rudelor, eu nici n-am intrat baremi în biserică. Nici la prima, nici la a doua căsătorie nu m-am cununat religios. Aşa gândeam atunci şi aşa am făcut.

În noaptea de 13 spre 14 ianuarie 2011, s-a întâmplat însă o min