Mircea Cartarescu il numeste pe Havel ”providentialul lider ceh” (in contrast cu nefastul Ion Iliescu) si are dreptate. Tot asa cum Andrei Plesu pune degetul pe rana cand spune ca “nimeni nu a riscat în România cât a riscat Havel”. Carisma lui Havel a fost una umana, cea a lui Iliescu, de fapt o anti-carisma, este rece, posomarata, razbunatoare si opaca precum ideologia urii pe care a iubit-o si continua sa o iubeasca. Pe scurt, inumana. Nu voi repeta lucrurile admirabile, emotionante si atat de frumoase care s-au scris in aceste zile despre filosoful libertatii Vaclav Havel (cititi textele unor Ioan Stanomir, Gabriel Liiceanu, Sever Voinescu, Teodor Baconschi, N. Manolescu, Traian Ungureanu). Impreuna cu Mircea Mihaies am scris candva, in anii 90, o carte intitulata “Vecinii lui Franz Kafka” in care Havel este un personaj central. Un articol de Anne Applebaum aparut in “Washington Post” din 20 decembrie sintetizeaza impecabil mesajul unei gandiri care transcende inselatoarea facticitate si se plaseaza in zona intelegerii conditiei umane ca respingere a oricaror fatalitati constrangatoare.
Europa de Est de la Stalin la Havel–inceputul si sfarsitul logocratiilor totalitare, falsificarea versus reinventarea politicului. Propun aici trei citate din opera lui Havel, puncte de reper moral pentru cei care nu accepta relativismele cinice, refuza compromisurile putrede si nu consimt la nicio forma de despotism. Regasim in aceste meditiatii, scrise inainte de annus mirabilis 1989, ceea ce Koestler numea, pe urmele lui Freud si Jung, sentimentul oceanic.
“…orice revolutie existentiala trebuie sa redea speranta unei reconstructii morale a societatii, ceea ce reprezinta o innoire radicala a relatiilor dintre indivizi si ceea ce numesc ‘ordine umana’, care nu poate fi substituita de nicio ordine politica. O noua experienta a existentei, o noua ancorare in univers,
