Alergarea şi scrisul sunt două constante în viaţa mea. Cred că fără aceste două puncte fixe aş fi dezorientat şi nefericit.
Ce satisfacţie mai mare poţi să primeşti de la viaţă decât să te întorci după o accidentare lungă şi să descoperi că ţi-ai recuperat ritmul, că poţi alerga în cinci minute un kilometru şi încă rezişti într-o cursă de 24 de kilometri.
Lumea unui alergător se prăbuşeşte cu fiecare accidentare, cu fiecare cursă ratată şi renaşte cu fiecare secundă câştigată, cu fiecare kilometru parcurs.
Anul acesta mi-am propus să alerg două maratoane şi am alergat doar unul, pe cel de la Rotterdam. N-am scos timpii pe care mi i-am propus, adică să reuşeşc să cobor sub 3h 40 de minute, dar, de cinci ani, de când mă antrenez, a fost anul în care am alergat cel mai bine. O căzătură la schi în iarnă şi o accidentare în toamnă au făcut să nu reuşesc să-mi oficializez reuşitele din antrenamente, dar sper ca în 2012 să o fac.
Sunt conştient că nu voi câştiga niciodată o cursă de maraton, dar asta nu mă va opri să alerg pentru că alergarea m-a învăţat cum să mă ajut pe mine şi cum să-i ajut pe ceilalţi.
Cred din tot sufletul că maratoniştii sunt oameni fundamental buni. Cineva care trece prin chinurile de la kilometrul 36 e imposibil să nu rămână cu ceva, în fond, orice maratonist a atins moartea. Ştie ce înseamnă epuizarea totală. În niciun sport nu se oboseşte atât de profund ca într-o cursă de maraton. Şi o astfel de oboseală trăită e imposibil să nu te facă mai bun.
Tuturor cititorilor acestui blog şi tuturor alergătorilor le doresc un Crăciun fericit şi un an 2012 plin şi blând.
Următorul text pe care îl voi publica aici va fi marţi, 3 ianuarie 2012. Vă mulţumesc!
Alergarea şi scrisul sunt două constante în viaţa mea. Cred că fără aceste două puncte fixe aş fi dezorientat şi nefericit.
