… nu, nu infrant. Si nu Panait Istrati. Mihai Bacalu. Laudati si cantati si va bucurati!
http://mihaibacalu.wordpress.com/
Douăzeci de ani de activitate revoluţionară şi cincizeci de viaţă nu-s de colea. Aşa că merită o privire mai atentă de sărbători. Să facem aşadar o mică mărturisire, între două ture de spionaj, pe lângă caravana de merţane negre ale SPP, de lângă domiciliul cosaşului- filosof din munţii guvernului, aflat în permisie de sărbători. De fapt eu nu sunt ziarist şi am vrut întotdeauna să fug din ţară. Ce să faci în fundul ăsta de lume fără perspective? Să te uiţi la mafioţii din administraţie, cum prosperă şi te sfidează, chiar şi când sunt arestaţi?
Că rudele au început să dea semne de nervozitate să mai tot cotizeze la formarea mea profesională veşnică, de la noul loc de muncă. Nu-s nici ziarist, nici muzician, nici inginer. Nimeni nu ştie ce sunt de fapt, nici chiar eu.
S-o luăm cronologic. Am vrut s-o tund încă din liceu. Mai apoi şi în facultate. Acoperirea de jurnalist a venit dintr-o întâmplare. Să vedem cum.
Prima dată când am vrut s-o tai, cu un grup studenţesc de folclor, s-a băgat pe fir guvernatorul centrului universitar. M-a considerat element periculos şi nu m-a lăsat în turneu în străinătate cu prietenii. „Ăsta nu mai vine înapoi din Elveţia”. Eu nu am plecat, alt coleg bracist a rămas acolo fericit, în locul meu.
Am încercat şi ca arbitru de sport unic. Cel rege. Acolo m-au depistat alţi securişti că nu înţeleg cauza partidului. „Trebuie să te pricepi să trânteşti meciuri, e şi aia o artă”, spunea cu emfază unul din formatorii generaţiei de aur. Nu poate fi primit oricine în elită.
Am încercat şi meseriile de lăptar, croitor, lăcătuş. Am încercat şi ca revoluţionar. Din păcate guvernatorul m-a depistat şi la frontul studenţesc şi a trebuit să caut altceva. Consultanţii de specialitate mi-au