Cea mai respectată atletă din România îşi aminteşte clasele primare la Şcoala Romano-Catolică „Notre Dame“ din Timişoara, unde măicuţele, în robe, ţineau cu religiozitate orele de Sport.

Recordurile ei sunt cunoscute: o performanţă mondială care nu a fost depăşită timp de 10 ani, 140 de competiţii consecutive câştigate. Dintr-o familie mixtă, tatăl de origine română, mama de origine maghiară, îşi aminteşte că de la început a vorbit patru limbi, pentru că în curte erau şi copii nemţi şi sârbi, dar şi că toată viaţa s-a considerat „româncă", pentru că „aici ne-am născut, aceasta este ţara noastră", o mentalitate care pare să se fi pierdut în ultimele decenii. Vorbeşte şi azi cu drag despre soţul său (Ioan Sőtér), pe care l-a pierdut în urma unei probleme de sănătate în 1987. Pledează cu pasiune pentru mai mult sport în şcoli, crede că tinerii de azi nu mai ştiu nici să „alerge după tramvai", şi încă mai face antrenamente ca să se menţină în formă.

„Weekend Adevărul": Sunteţi născută într-o familie mixtă, româno-maghiară, la jumătatea anilor '30...

Da, într-adevăr, sunt o combinaţie, un lucru deloc neobişnuit la Timişoara, fiindcă acolo sunt unguri, nemţi, români, cu toţii o mare familie.

Prima oară aţi învăţat să vorbiţi în româneşte sau în ungureşte?

De când mă ştiu, vorbeam germana, maghiara, româna şi puţin sârba. Practic aşa am început să vorbesc, şi vă spun şi de ce. În clădirea în care locuiam eram mai mulţi copii de 4-5 ani, care ne jucam împreună în curte, în grădină, în parc şi vorbeam toate limbile. M-am născut în această ţară şi mă consider româncă, dar în afară de asta, am învăţat jucându-mă cu alţi copii, unguri, nemţi, sârbi. A fost un mare avantaj pentru mine; chiar şi acum vorbesc şi germana, şi maghiara, şi engleza... Am copilărit împreună cu copiii de toate naţionalităţile Timişoarei, ceea ce a fost un