Calendarul popular a rânduit dintotdeauna munca şi viaţa ţăranului român. În paginile lui nescrise, ajunse la noi din generaţie în generaţie, precum limba maternă, descoperim o lume uitată, cu sensuri şi înţelesuri proprii, guvernată de o filozofie populară, o mitologie şi chiar de o semiotică populară. Să vedem, de data aceasta, cine este Moş Crăciun pentru noi şi mai ales cât de bătrân este în comparaţie cu mult mai cunoscutul Santa Claus, rotofei şi mucalit, îmbrăcat întotdeauna în roşu, imagine standardizată de americani la începutul secolului trecut.
Moş Crăciun poate fi o reprezentare folclorică a lui Cronos, Zalmoxe sau a lui Saturn Senex, Saturn cel Bătrân care dăruia oamenilor un trai uşor şi fericit. Tot el e cel care încheie şirul sfinţilor bătrâni ce patronează sărbătorile de sfârşit de an, Moş Andrei, Moş Niculae, Moş Ajun, simbolizând îmbătrânirea timpului calendaristic.
În cartea sa – „Universul mitic al românilor” – Victor Kernabach îl descrie pe bătrânul Crăciun ca pe „un personaj antropomorf, cu alură rurală”. Ca personaj mito-folcloric, după cum apare în colindele româneşti, Crăciun este ba un cioban cu turme nenumărate, uneori numit chiar stăpânul păstorilor, ba un sfânt bătrân care apare în compania lui Dumnezeu.
Legendele povestesc însă că ar fi soţul Crăciunesei, care, furios că soţia sa a găzduit-o pe Maica Domnului şi a ajutat-o să-l nască pe Iisus, i-a tăiat mâinile. Maica Domnului însă nu a lăsat lucrurile aşa, punându-i bătrânei Crăciunese mâinile la loc şi transformându-le în aur curat. Atunci, cuprins de spaimă în faţa minunii săvârşite de Maica Domnului şi bucuros că şi-a văzut nevasta întreagă, Crăciun a aprins un rug enorm în curte şi a început să joace de bucurie în jurul focului, împărţind daruri tuturor celor prezenţi.
În toate aceste legende populare apare imaginea lui Moş Crăciun în contextul Naşterii M
