Din corul bocitoarelor nu putea lipsi tocmai actualul preşedinte al României.
Moartea oricărui erou al zilelor noastre, aşa cum a fost Vaclav Havel, atrage după sine o întreagă cohortă de bocitoare. Care deplâng, cu lacrimi de crocodil, pierderea suferită de umanitate prin regretabila dispariţie a unei asemenea personalităţi. O fac strident, în hohote, să afle tot poporul ce tare suferă dumnealor la auzul tristei veşti! Te apucă greaţa când vezi cum personaje a căror biografie comunistă se poate rezuma cel puţin printr-un termen ca „pupincurism", apar încercănaţi la căpătâiul marelui anticomunist.
Cum să nu te miri găsindu-l îndoliat pe tovarăşul Ion Iliescu, cel care în '89 visa doar să înlocuiască dictatorul, nu să dărâme regimul? „Am receptat această ştire cu toată tristeţea", comentează dânsul, evlavios, trecerea în nefiinţă a fostului preşedinte ceh. Căruia îi înalţă o adevărată odă, ca unui „om care a marcat istoria acestor ani", ca să citez din limba de lemn a primului-secretar. Sigur, vorbitorul omite să ne spună că, atunci când Havel îşi începea disidenţa, dânsul făcea încă sluj la picioarele lui Ceauşescu. Un amănunt, dar merită amintit! Vine apoi domnul Emil Constantinescu să-şi agaţe la rever amiciţia cu simbolul „Primăverii de la Praga". Erau atât de apropiaţi încât a fost invitat de familie la funeralii. În cazul său nu putem vorbi de ipocrizie, deşi gurile rele susţin că, în anii în care Havel înfunda puşcăria, dânsul ocupa o funcţie onorifică în cadrul organizaţiei de bază a PCR. Dar cât de potrivit este să povesteşti că te-ai tras de şireturi cu omologul tău, că aţi băut împreună un şnaps într-o crâşmă din Capitală? Puţină decenţă, la nivelul unui ex-şef de stat, n-ar strica!
De undeva, din fundul scenei politice, se aude şi vocea lui Petre Roman, gâtuită de emoţia rememorării lui Havel: „Am avut bucuria şi cinstea să fim amândoi în
