Ultimele evolutii politice europene si americane tind sa schimbe radical idealurile si conceptiile actuale despre leadership, aceleasi de la Jean Jacques Rousseau incoace.
Conducatorii carismatici, salvatorii cu aura romantica protapiti in fruntea popoarelor, atotstiutorii, autoritarii, traitorii din notorietate si imagine se pregatesc sa cedeze intaietatea managerilor pragmatici, tehnocratilor. Trendul a devenit (pre)vizibil dupa evenimentele din Grecia si Italia, iar alegerile din 2012 il vor confirma.
Criza si recesiunea prin care trece omenirea li se datoreaza in primul rand lor, apoi pietelor tot mai greu de reglementat, bancilor prea avide de profit, dar si crearii unor asteptari uriase in randul maselor prin promisiuni de bunastare si fericire.
Caderea idolilor
Ajunsi la putere pe fondul cresterilor economice, cat reale, cat induse, ale ultimelor 6 decenii, au promovat politici de ridicare peste posibilitati a standardelor de viata, mai putin de munca, au sustinut orbeste sporirea puterilor statului concomitent cu a costurilor actului de guvernare, iar spectrul falimentului sistemic pare a-i readuce cu picioarele pe pamant.
Pare si nu prea. Reluarea unor obiceiuri paguboase ale trezoreriilor celor puternici, fie SUA, fie UE, dar mai pot fi mentionati si altii, de a iesi din recesiune prin inmultirea zero-urilor sau cu ajutorul tiparnitei de bancnote, arata fara tagada ca joaca de-a finantele inca nu le miroase a nenorocire. Caci pentru un asemenea stil de conducere, puterea inseamna inca bani. Multi bani.
Aproape fara exceptii, le-a placut aura publicitara in jurul personalitatii lor si a partidelor, uneori intretinuta pe bani grei. Cocheteaza cu ecranele televiziunilor, se afla mereu in treaba prin vizite ici si acolo, plang delicat pe umarul celor in necaz, intretin o viata publica impana
