Criza din 2008 s-a dovedit blândă pentru băncile europene: unele au fost naţionalizate, alte au avut profituri mai mici. În 2011 însă, ele au fost lovite din toate părţile.
A început cu trei litere care au îngrozit întreaga comunitate bancară: PSI (implicarea sectorului privat). În mijlocul discuţiilor privind noul plan de salvare a Greciei, Angela Merkel, cancelarul german, cerea insistent ca sectorul privat să participe voluntar la această strategie.
Astfel, creditorii privaţi ai statului elen - bănci comerciale, fonduri de investiţii şi companii de asigurări - s-au văzut obligaţi să suporte pierderi semnificative pe împrumuturile pe care le acordaseră Atenei. Se vorbea atunci de pagube de 20%, iar reprezentanţii sectorului erau scandalizaţi.
Rând pe rând, oficiali francezi, nemţi, eleni şi austrieci ieşeau la rampă pentru a anunţa soliditatea sistemului bancar autohton şi pentru a arăta, prin calcule simple şi clare, că în niciun caz instituţiile locale de credit nu vor avea nevoie de ajutorul statului, că profiturile şi capitalurile lor sunt suficient de puternice pentru a rezista pierderilor impuse. Însă era deja prea târziu.
Concedieri masive
Criza datoriilor de stat a continuat să se extindă. Practic, riscul asociat datoriilor publice a fost transferat către bănci, care deţin o mare parte dintre obligaţiunile guvernamentale prin care s-au împrumutat ţările considerate în pericol de a intra în incapacitate de plată. Din această cauză, băncile reuşesc acum să obţină finanţare numai la dobânzi foarte ridicate, pieţele cerând prime de risc tot mai mari.
Băncile au început atunci să anunţe reduceri masive de costuri, prin concedierea a mii de angajaţi şi renunţarea la diviziile neperformante. Grupul britanic HSBC va concedia 30.000 de angajaţi în următorii doi ani, iar Barclays taie 3.000 de locuri de mu
