Foto: Cristian Marcu / Jurnalul Naţional N-aş fi crezut c-o să-mi fie atât de milă de pomi şi de viţele-de-vie din faţa casei! Despre casă şi despre ferestrele ei, care se întrebau mirate unde îl duc oamenii pe unchiul Ivan aşa frumos îmbrăcat şi cu picioarele înainte, ce să mai spun?! Simţeau că unchiul n-o să se mai întoarcă. Simţea asta şi câinele ce lătra în lanţ în fundul grădinii. Toate câte se aflau în curtea aceea păreau să ştie că se întîmplă ceva ce nu se mai întâmplase niciodată.
Ivan era fratele cel mai mic al tatei, ultimul dintre ei care mai rămăsese în viaţă. Se întâmpla că se ducea şi el de pe lumea aceasta. Avea 84 de ani, dar voia să mai trăiască, deşi îmi tot spuse în vară că-şi simte sfârşitul aproape. A fost, în primul rând, timpul, nemiloasa lui curgere, care nu iartă pe nimeni. A mai fost însă şi altceva, puţina dragoste a celor doi copii ai săii, verii mei, care îşi găseau rareori timp să-i treacă pragul pentru a-i face povara singurătăţii mai uşoară. Singurătatea i-a venit de hac. De 22 de ani de când nevesti-sii îi căşunase să se mute de lângă el în cimitir, unchiul Ivan îşi îndulcea viaţa cu tovărăşia pomilor şi a viţelor-de-vie, dacă e să vorbim despre lucrurile lipsite în aparenţă de suflet, la acestea adăugându-se cele cu suflet, aşa cum erau câinele, pisica şi găinile.
Zicea că fără ele viaţa sa n-ar mai avea nici un rost, exact ceea ce spuneau, fără cuvinte, ce-i drept, toate acestea, acum, la despărţirea de el. Era ultimul din lungul şir de oameni care trăiseră acolo. Mereu se întâmplase să plece câte cineva. Dar avea de fiecare dată cine să rămână în loc. Cei tineri îi înlocuiau pe cei bătrâni. Viaţa mergea, chiar dacă vărsând lacrimi de plâns, înainte. La începutul acestei luni, tocmai când începeau Sărbătorile de iarnă, o dată cu viaţa unchiului Ivan, a dispărut însăşi viaţa din curtea în care au venit