De când am început să pricep câte ceva din ce se întâmplă pe lumea asta, aştept Revelionul doar pentru că precede cel mai mai cunoscut eveniment al muzicii clasice: Concertul de Anul Nou de la Viena.
L-am ratat o singură dată (în 2007, în Portugalia) dar nu se pune, pentru că fusese mai mare ratarea de Revelion - nu mai prinsesem bilet la un concert Woody Allen, la cazinoul din Estoril.
În rest, le-am savurat pe toate, cu aceeaşi dragoste sinceră pentru muzica familiei Strauss, pentru Viena şi, nu în ultimul rând, pentru transmisia TV (mai ştiţi vreo emisiune la care comentariile să fie pertinente, discrete şi de bun-simţ?!).
Poate că sună un strop cam preţios, dar dacă acelaşi lucru îl fac peste 50 de milioane de oameni în mai bine de 70 de ţări, e în regulă să fii printre pedanţii arătaţi cu degetul fiindcă se dau în vânt după aceleaşi valsuri, polci, mazurci şi marşuri.
Cunosc extrem de puţini oameni al căror Revelion să fie vreodată pe măsura aşteptărilor. În schimb, concertul n-are cum să te dezamăgească - publicul de la „Musikverein" ştie la perfecţie să ţină cadenţa la „Marşul lui Radetzky", iar dacă n-ar şti, l-ar ajuta acei dirijori care se întorc cu spatele la orchestră şi conduc aplauzele din sală.
Aşa că, decât un Revelion, chipurile, izbutit, aş prefera ca pe 1 ianuarie 2012 să se încingă Facebookul despre prestaţia dirijorului leton Mariss Jansons, aclamat la precedenta apariţie, în 2006. Alte semne că ar urma vreun an bun zău dacă-mi vin în minte.
Horia Ghibuţiueste redactor-şef Weekend Adevărul
