Unul dintre pilonii propagandei ceausiste, prin care se dorea sa se confere o oarecare legitimitate unui regim profund nepopular, era patriotismul. O flamura redescoperita de sistem, dupa abandonarea neproductivelor teze ale internationalismului proletar, care nu aveau nici un fel de aderenta la mase.
Este posibil, poate chiar probabil, ca acest patriotism sa nu fi fost in multe cazuri doar mimat, ci efectiv, pentru ca sentimentul este in ultima instanta unul firesc si legitim. Ilegitim este doar atunci cand prin invocarea sa se incearca escamotarea unor realitati inconfortabile si obtinerea unor alibiuri morale.
Iar atunci cand se sare calul, cazandu-se in exagerari si ditirambi el poate sa devina de-a dreptul ridicol. Fiindca, la drept vorbind, fiecare neam consacrat are suficiente temeiuri de a fi mandru de sine, dupa cum toti au si motive de a se indoi uneori de virtutile proprii.
Dupa savarsirea evenimentelor din decembrie '89, elanul de demitizare a fetisurilor propagandistice ale epocii anterioare a avut ca victima acest stindard, considerat atat de nobil si inaltator pe vremuri. A fi patriot sau a face elogiul patriotismului a devenit perimat si lipsit de distinctie. Locul sau a fost luat de cosmopolitismul fara limite.
Cu exceptia zicerilor de circumstanta pe la tot felul de sarbatori mai mult sau mai putin nationale, un spirit critic adesea excesiv s-a exersat asupra a tot ceea ce inseamna realitatea nationala descoperind cusururi fara seaman si negand vehement orice sansa de iesire din marasm. Nu-i vorba, multe dintre realitatile romanesti indreptateau si mai indreptatesc si astazi asemenea tendinte.
Am imbratisat, cu o vocatie aproape masochista, tezele despre noi ale denigratorilor, ne-am indemnat (si inca o facem) odraslele sa ia calea strainatatilor, sub cuvant ca aici nu se mai poate trai si