S-a strecurat neobservată printre ştirile cu sarmale şi cozonaci, dar merită comentată: iniţiativa deputatului Victor Socaciu de a interzice, în spoturile publicitare, „bunurile din patrimoniul naţional".
Dl Socaciu nu e la prima năzbâtie legislativă. Anul trecut a propus obligaţia de a dubla filmele în limba română - şi propunerea, din fericire, a căzut. Acum a înaintat un proiect de lege prin care cere interzicerea de a folosi, în spoturile publicitare, „bunuri care fac parte din patrimoniul cultural naţional, mobil sau imaterial". În ambele propuneri legislative, dl Socaciu a fost mânat de dragostea de ţară, de limbă, de valorile neamului. Mă tem însă că sentimentele sale sunt prost orientate. Căci sentimentele nu se reglează prin interdicţii. Nu e cazul să invocăm aici libertatea de exprimare - iubirea de patrimoniu naţional a dlui deputat e probabil prea mare pentru a-i mai permite să acorde atenţia cuvenită unor astfel de „fleacuri" democratice. Dar mai există şi bunul-simţ, care arată că „ideea" dlui Socaciu e proastă şi, practic, inaplicabilă. Dl deputat e nemulţumit că, în publicitate, „s-a abuzat" de unele elemente ale patrimoniul naţional - bunăoară, Ateneul Român ori statuia lui Eminescu. Interdicţia însă ar viza toate spoturile - inclusiv cele care nu abuzează de asemenea simboluri. Cum am face, de exemplu, un spot pentru Festivalul Enescu? Fără să arătăm Ateneul? Dar un spot care ar promova turismul cultural în România? Fără să arătăm niciun castel, niciun muzeu, nicio statuie? Apoi, dl Socaciu vrea să protejeze de „abuzuri" toate bunurile din patrimoniul material şi imaterial definite de lege. Adică pe fundalul muzical al spoturilor nu se va mai putea folosi, practic, nicio piesă românească (nici măcar cântecelele sale...). Sau nu? Ce facem, numim o comisie care să stabilească ce e abuziv şi ce nu, care spot respectă valorile neamului şi care nu?
