- Politic - nr. 922 / 3 Ianuarie, 2012 Aceasta ecuatie si simbioza dintre religie si politica, asupra careia voi insista pe parcursul acestui serial tematic, are foarte multe necunoscute, fiind cu atat mai evidenta in prezent, cand aproape ca nu se mai delimiteaza, ambele avand ca numitor comun puterea. Chiar daca scopurile sunt disjuncte in aparenta, religia fiind purtatoarea unui mesaj divin transcendent, presupunand, deopotriva, o etica a scopurilor si a mijloacelor, pe cand politica, o activitate imanenta intereselor terestre, lipsita de orice aspect si dimensiune ce cade sub incidenta sacralitatii, vizand mai mult "etica scopurilor” si nu "etica mijloacelor” (Max Weber), ele au coabitat de-a lungul istoriei, completandu-se reciproc, atat in bine, cat si in rau. De aceea, in calitatea sa de factor stabilitator al societatii si vietii psihice, religia are profunde implicatii sociale si politice, existand la confluenta si interactiunea acestor factori, alaturi de cei spirituali, dogmatici si doctinari. In ultima instanta, asa cum spune o veche sintagma latina, "Cuius regio, eius religio”, adica "religia este a celui care domina”. Facand apel la istorie, vom putea observa ca prima forma de putere politica a fost teocratia. Astfel, suveranul era identificat cu un zeu, sau era "mandatat” de zei, iar relatia cu divinitatea, destul de oculta, ii conferea legitimitate si putere nelimitata in stat. Este suficient sa amintim statul teocratic al faraonilor Egiptului, pe cel al imparatilor Chinei, care indeplineau rolul unor intermediari intre cer si pamant sau, in Evul Mediu, pe regii Frantei si Angliei, care au instituit, pe langa dreptul natural, si dreptul divin, drept care le conferea o asemenea autoritate politica absoluta. Raportul dintre puterea religioasa si puterea politica este foarte bine evidentiat si in Biblie, incepand inca de la primul autor al acestei Cart