Pe domnul Cucache îl ştia tot blocul. Era un element indispensabil al decorului copilăriei mele. Avea o garsonieră la subsolul clădirii şi se îngrijea – nu ştiu dacă oficial sau din proprie iniţiativă – de adăpostul antiaerian cu care fusese dotat, încă din construcţie, imobilul unde locuiam, alături de o puzderie de oameni, la sfîrşitul anilor ’70. Cucache trăia singur şi, probabil chiar din acest motiv, iubea copiii. Cînd coboram – întreaga gaşcă – în adăpostul „ALA“ (fascinaţi de labirintul întunecos, prevăzut cu „ieşire“ de urgenţă într-un... canal de pe o stradă învecinată), paznicul (cu simţ de răspundere) locului ieşea imediat din cămăruţa lui. Nu ne alunga însă, ci, bonom, ne prezenta sistemele de siguranţă ale incintei (uşa blindată – ori cel puţin aşa o credeam noi – care se închidea cu „volan“, precum încuietorile giganticelor safe-uri de la CEC, reţeaua electrică, bazată pe generator propriu, a încăperilor, gurile de aerisire, camerele de depozitare a alimentelor, etc. etc.). Ne simţeam ca „în filmele de război“ – protejaţi totuşi necondiţionat. Nu ne imaginam cum „vreun picior de nazist“ (singurul inamic posibil în comunism!) ar fi putut ajunge în interiorul acelei inexpugnabile cetăţi.

DE ACELASI AUTOR O maladie autohtonă S'il vous plaît, monsieur Supermarket transilvan O dilemă (veche), RATPAtmosfera „marţială“ era cumva întreţinută şi de pledoariile domnului Cucache. Ne spunea adesea cu entuziasm: „Băi, băieţi, să mîncaţi pîni multă, bre, să creşteţi mari şi voinici. Băi, da’ pîni, băi, nu altceva, că asta dă putere, tătăică“. Demonstrativ, îşi încorda muşchii în faţa noastră. Era slab – pirpiriu de-a dreptul –, iar maioul soios pe care-l purta tot timpul îi punea şi mai mult în evidenţă natura costelivă. I se zicea „Nea Franzelă“, dar nu numai din cauza compulsiei alimentare legate de pîine. Lucrase – înainte de pensionare – în industria p