Toate ar fi fost bune si frumoase daca redactorul s-ar fi pastrat in limitele literaturii, asa cum promisese cind a solicitat "invoirea" pentru a edita "Dacia literara": "o foae care, parasind politica, s-ar indeletnici numai cu literatura nationala". O suta de numere ale revistei Dacia literaraau aparut, din octombrie 1990 si pina acum. Si doar trei numere din revista princeps, a Kogalniceanului, ceea ce nu a impiedicat-o sa devina un punct cardinal in istoria culturala romaneasca. Recitind textele preliminare aparitiei, reproduse (si) acum, aproape ca te cuprinde duiosia in fata luxuriantei argumentatii a initiatorului, vis-à-vis de la fel de convingatoarele angajamente ale „tenzurei" domnesti ca nu se va atinge de continutul publicatiei, atita timp cit aceasta va respecta regulile jocului. Trebuie spus ca, la 1840, sintem nu doar in zorii publicisticii literare romanesti, ci si in zorii cenzurii. Nu trecusera decit 11 ani de la aparitia Albinei romanesti (a lui Asachi), completata de Alauta romaneasca(la care Kogalniceanu isi facuse ucenicia) si de alte citeva „foi" efemere, dar stapinirea simtise deja nevoia instituirii unei autoritati - cenzura - „spre a opri imprastierea in public a ideilor si a principiilor primejdioase si crude". Drumul spre iad este pavat cu bune intentii. Prudent sau perfid, tinarul redactor (Kogalniceanu avea atunci 23 de ani!) solicita, intr-o petitie, niscaiva indicatii „spre a cunoaste care sint datorintele, ce trebuie sa le pazesc catre cenzura (...) spre a fi asigurat de orice intimplare arbitrara pentru viitorie (...)". Secretariatul de stat i le comunica, asigurindu-l pe petent ca, „urmind aceste reguli (...) foaia dumitale va fi totdeauna aparata de stapinire si niciodata nu vei ave a te teme de orice act arbitrar", cistigind, astfel, si „bunavointa ocirmuirii si multamirea compatriotilor." „Multamirea compatriotilor" a obtinut-o,