Niciodată n-am ştiut pe de-a-ntregul de ce-l admir şi-l respect atât de mult pe Dan C. Mihăilescu. Poate fiindcă este autentic şi sincer precum un copil care strigă despre goliciunea regilor acestei lumi, poate fiindcă, alături de Andrei Pleşu, este printre puţinii oameni de media ale căror vocabular şi limbă română sunt proaspete precum plăcintele scoase din cuptor şi rafinate, adesea exuberant, în cazul primului, precum flora tropicală, poate fiindcă are vădite înclinaţii de ordin spiritual, dar pe care şi le ignoră cu neprefăcută modestie - de unde şi lecţia pe care o dă zilnic unei lumi care musteşte de ipocrizii pseudo-spirituale, pseudo-religioase, alimentate majoritar cu pseudo-sacralitate fabricată cu sumedenie de "E"-uri al căror numitor comun este doar ignoranţa. Ei bine, acest ultim registru al credinţei autentice versus imensa ei patologie este exploatat cu gravitate de adolescent ghiduş, cu nostalgie cioraniană şi cu umor răzvrătit de Dan C. Mihăilescu în cartea recent publicată: "Oare chiar m-am întors de la Athos?" (Humanitas, 2011).
Închipuiţi-vă, boieri dumneavoastră, un copil pus pe şotii şi isprăvi (literare), trimis la colţ pe coji de nucă de o educatoare cu apucături dickensiene şi obligat să solfegieze exclusiv muzică clasică, când el ştie foarte bine nu numai Mozart ori Enescu, dar flirtează deja cu Ravi Shankar şi cu Ştefan Niculescu, cu Led Zeppelin şi cu Maria Tănase, cu Vangelis şi cu Duke Ellington. Apoi, există şi incompatibilităţi structurale: după ce te-ai molipsit de nonconformismul unor Vladimir Bukovski şi Eugène Ionesco (pe care DCM i-a tradus), este de-a dreptul aiuritor să te-apuci acum să respecţi măcar în postura de pelerin fărâme din regulile monahale ale Sf. Vasile cel Mare. Libertatea ca supunere despre care vorbeşte autorul (p. 11), prevestită de forţele naturii şi de pescăruşii care-l însoţesc în jurul vaporului d