Pe vremea lui Ceauşescu, a te ocupa de o colecţie personală (nu de tablouri sau bijuterii, ci de timbre, cărţi poştale, insigne, cutii de chibrituri, monede, maşinuţe) era un refugiu, o formă de rezistenţă psihologică la cenuşiul şi uniformitatea impuse de dictatură. Astăzi este un lux, dar nu neapărat din motive financiare, ci din lipsă de timp şi stare de spirit: cum să mai pierzi vremea căutând o piesă filatelică sau cartofilă, când trebuie să goneşti toată ziua după banii necesari supravieţuirii? Şi totuşi excepţiile există, fie şi numai pentru a confirma regula.

La intersecţia dintre Calea Dorobanţi şi şoseaua Ştefan cel Mare, la parterul unui bloc din imediata apropiere a ambasadei Turciei, supravieţuieşte, încă de prin anii '70, un loc doar pentru connaisseurs: colecţionarii şi totodată micii negustori de timbre, cărţi poştale, insigne, monede, bancnote, la care s-au adăugat cei cu fotografii sau cartele telefonice. Joia pe la prânz, dar mai ales duminica dimineaţa, pe răcoare, aici vin circa 200 de colecţionari bucureşteni, dar şi din Piteşti sau Ploieşti, să cumpere, să vândă sau să schimbe piese pentru colecţia lor, pe care le preţuiesc şi le comentează cu aplomb seniorial, tachinându-se spumos. De multe ori se discută istorie, aprins şi pătimaş. Alteori se mai bârfeşte şi politica zilei. Nici vorbă de mari valori şi cu atât mai puţin mari profituri, de felul celor de la casele de licitaţie ce afişează preţuri de mii şi zeci de mii de euro pentru piese clasice, de patrimoniu: aici se vehiculează mai mult sentimentalisme şi nostalgii furnizate de obiectele de uz comun (un timbru, o carte poştală, o monedă) din vremuri de mult apuse şi se câştigă doar de-un covrig şi-o bere. Cu toate acestea, se mai întâlnesc prin clubul din Dorobanţi şi unele feţe palide, dar politice, care vin doar să cumpere cash, în euro, să poată apoi să se laude la televizor,