Ivan Patzaichin ne-a povestit despre Delta copilăriei lui, despre puţinele regrete pe care le are ca sportiv şi despre oamenii care i-au modelat caracterul.

∞Ce vă lipseşte din Deltă?

§Îmi lipseşte copilăria, vremurile din acea perioadă, când totul era frumos. Între timp, oamenii s-au mai schimbat, poate nu atât ei, ci aceia care au venit peste ei i-au schimbat. Îmi lipsesc dimineţile în care mă trezeam în Deltă, când înotam, pescuiam şi mergeam cu barca.

∞Care este prima amintire din copilărie?

§Mă trezeam în barcă dimineaţa, aveam vreo trei-patru ani, şi mi-a rămas imaginea aceasta cu mine în barca bunicului, soarele deasupra noastră şi o imensitate de apă în jur. Îmi plăcea când ridica sculele de pescuit, cum se zbătea peştele, iar bunicul era un personaj pitoresc, înalt, slab, cu barbă mare cum poartă lipovenii.

∞Câţi ani aveaţi când aţi plecat de la Mila 23?

§17! Eram deja ajutor de pescar, obţinusem această recunoaştere încă de la 16 ani şi îl ajutam pe tata.

∞Ce poate determina un copil de 17 ani să plece de acasă?

§Un vis. Visam de când mă ştiu să fac altceva. Îmi doream să devin aviator, deşi vedeam rar vreun avion zburând deasupra Deltei. Apoi mi-am dorit să mă fac profesor de fizică, pentru că îmi plăcea mult de profesorul pe care îl aveam şi mi să părea că e o meserie frumoasă. Visam foarte multe şi eram conştient că singura soluţie de a-mi urma visul e să plec de acasă.

∞Părinţii au fost de acord cu plecarea?

§Nu prea… pentru că eram singur la părinţi şi eram un copil răsfăţat. Mama era un fel de croitoreasă şi tot satul venea la ea să confecţioneze cămăşi, pantaloni. Tot ce făcea ea nou, tot ce inventa, încerca pe mine. Eram foarte bine ţinut, mergeam prin sat foarte mândru şi salutam pe toată lumea. Toţi veneau acasă, la ai mei şi le spuneau ce băiat cuminte au. Le-a fo