(continuare din numărul trecut)
De aproape doi ani, poetul Laurian Stănchescu se străduieşte să sensibilizeze opinia publică, dar mai ales diferitele instituţii româneşti cu rol de decizie, pentru a face cuvenitele diligenţe în scopul repatrierii osemintelor sculptorului Constantin Brâncuşi. O dorinţă a acestuia exprimată pe patul de moarte – aceea de a se odihni alături de mama sa, în cimitirul din Hobiţa – dar neîmplinită până acum. Dincolo de promisiunile neonorate sau de minciunile spuse cu seninătate de unii dintre cei care ar fi avut obligaţia de face ceva, Laurian Stănchescu a găsit şi găseşte în continuare resursele interioare, dar şi materiale necesare pentru a persevera în demersul său. Nu cedează şi nu se lasă înfrânt. Şi asta pentru că sunt totuşi câţiva oameni inimoşi şi sensibili care l-au încurajat, l-au ajutat şi îl ajută în continuare în demersul său. Evident, fiecare după posibilităţi. Iar asta îi dă tăria de a merge mai departe.
Promisiuni neonorate şi indiferenţă
Un nou marş Brâncuşi, noi peripeţii. Pe 9 noiembrie 2011, Laurian Stănchescu a plecat din Bucureşti alături de o echipă a unei televiziuni din România, spre Paris. Marşul, dus-întors, a durat 9 zile, iar în tot acest timp trebuia asigurată masa şi cazarea pentru 8 oameni. Unii dintre cei care s-au obligat să susţină material marşul, au abandonat ideea, mai mult chiar, nici măcar nu au mai avut bunăvoinţa de a răspunde la telefon. Iată ce spune în acest sens, Laurian Stănchescu: ”A venit şi prima deziluzie care s-a întâmplat la Mitropolia Banatului, unde urma să fim cazaţi, după înţelegerea cu Mitropolia Olteniei, înţelegere făcută prin părintele Zamfir, desemnat de Mitropolit. Nimeni însă, la Timişoara, nu ştia nimic. L-am sunat pe părintele Zamfir, timp de o oră i-am trimis mesaje, dar nu mi-a răspuns. Disperat l-am apelat atunci pe domnul senator Radu F. Al