Cit discernamint crede intelighentia de pe Dimbovita ca am avea la nivel public - sau, ma rog, institutional - sa luam hotariri care sa ne angajeze viitorul?  

Ce mi-a fost dat sa aud zilele astea: „Cu anul nou!". Este un calc din rusa: „Si novim godom!". „La multi ani!", cum ar veni. Ai parte de urarile astea, invariabil, la sfirsit de an. Degeaba si-au batut gura lingvistii, in van si-a tinut Ion Ciocanu, criticul literar, colegul de generatie al lui Mihai Cimpoi, rubrica de cultivare a limbii la radioul national si prin cite saptaminale si cotidiene. Zadarnice s-au dovedit eforturile profesorilor de romana. Tot „Cu anul nou!" si tot la Italia plecam, tot pe televizor zicem ca am vazut ceva, tot karoce in loc de „in fine", tot hai, davai (alias „pe curind"), etc., etc. Curios: au bagat de seama cei de la Educatie fenomenul? Pentru ca in obstinatia de a folosi si mai departe calchierile, in persistenta aceasta, peste mode si timp, vorba poetului, a aberatiilor, si nu in cazuri izolate, sporadice, ci la scara nationala, se intrevede, cert, un anume fenomen. Ce se intimpla? De ce am ramas imuni la cultura, de ce continua sa nu ne pese nici azi cum ne exprimam, de ce nu misca macar o singura fibra in sensul acesta? Dar sint toate astea explicabile doar cultural? Ar ajunge sa le situam numai in perspectiva istorica? Nu e cumva la mijloc inca ceva, tinind de structura noastra cea mai intima? Karoce, apropo, e recurent si il poti auzi si din gura de filolog. E ca un virus care a patruns pina in cele mai profunde straturi ale sistemului. Da, chiar in termenii acestia computationali putem vorbi, urmind, logic, sa ne intrebam cum stam cu softul de aparare, cu scutul, mai exact. N-as vrea sa para o paranoia nationalista ideea mea, dar cred ca se poate intreba, doar tehnic, cum ar fi aratat vremurile de azi (noi insine, bineinteles), daca am fi avut o alta notiune a demn