Într-o zi de luni (9 ianuarie 2012), centrul Roșiei Montana e un mare șantier publicitar. În salopete verde cu galben, angajații RMGC își fac de lucru. Pentru că a spune că ”lucrează” despre oamenii care se perindă pe aici e cam mult. Descarcă niște butuci pentru foc dintr-un ”4×4”, se plimbă cu niște scânduri ori măturoaie pe umăr sau, de-a dreptul, cu mâinile în buzunare. Să mai treacă timpul și să mai bifeze în pontaje o zi. Și pentru ca RMGC să poată raporta, în continuare, câteva sute de locuri de muncă. Are legătură această activitate cu mineritul despre care se vorbește în reclame? Să fim serioși. La o adică, s-ar putea spune că face asistență socială. Dar și aceasta este o minciună. Pentru că multe dintre angajări nu s-au făcut pentru a-i ajuta pe localnici, ci pentru a-și atinge propriile scopuri.
Nu competențele angajaților sunt vizate, ci proprietățile lor și aservirea față de firmă. Dacă mai există părinți care încă nu și-au vândut casele și pământurile, atunci cel puțin unul dintre copii trebuie angajat. Dacă vrei ca Florea Bolog să-ți apară într-o reclamă, atunci îi oferi un loc de muncă fiicei lui. Dacă un tânăr este critic față de proiect, îi angajezi fratele. Iar când compania nu înțelege exact problema, pe fir intră primarul Eugen Furdui, care intervine direct pentru rezolvarea unui loc de muncă. Cu un telefon de la primar, situația (locul de muncă) este rezolvată. Că, efectiv, RMGC nu are nevoie de acești angajați, contează prea puțin. În comparație cu bugetul pentru publicitate, costurile cu ”locurile de muncă” sunt minore. Cu 10.000 de euro (costul unei singure difuzări a unui clip publicitar, la o oră de maximă audiență, pe un post comercial de televiziune) se acoperă salariile lunare a cel puțin 20-30 de angajați. La Roșia Montană, RMGC nu oferă locuri de muncă, ci cumpără, la modul cel mai propriu, oameni. Pe față și fără nicio jenă
