Gata, ai încheiat serialul atât de repede?\", îmi scrie un amic. Are dreptate, n-ar trebui să mă grăbesc. Nu doar Iliescu a fost succesorul lui Nicolae Ceauşescu, ci şi Petre Roman. Sursa: CODRIN PRISECARU
Era în decembrie 1989, imediat după prăbuşirea regimului comunist la Bucureşti, când m-a sunat ziaristul David Binder de la "New York Times". Avea nevoie de informaţii despre noul premier român, asemeni lui Ion Iliescu, presupusă "emanaţie" a revoluţiei. A "revoluţiei spontan organizate". A "plăcintei" care a "a fost gătită pentru noi, nu ca s-o mănânce alţii". A "democraţiei originale" (Iliescu dixit), "fără isme şi fără partide" (Brucan dixit). I-am povestit ce ştiam, şi nu erau puţine lucruri, despre familia Valter şi Hortensia Roman, despre trecutul cominternist şi despre poziţiile în aparatul totalitar din România. Rezultatul conversaţiei noastre a fost un articol cu titlul "Un aristocrat printre revoluţionari".
Premierul "emanat", simbol a ceea ce putem numi sentimentul de absolută îndrituire a nomenklaturii quasi-ereditare de a beneficia de putere, a fost furibund. Mai ales că se afla în plin exerciţiu de negare a originilor sale. Ca şi părintele său, se jura că este un mare patriot, urmaş al lui Horia, Cloşca şi Crişan, pandurilor lui Tudor, al lui Bălcescu, al lui Nicolae Titulescu şi, mai nou, chiar un anticomunist "pur şi dur" (atitudine păstrata totuşi pentru consum intern). Se pretindea, omul cu puloverul roşu, exponentul protestului eroic al străzii împotriva ineptei, criminalei dictaturi bicefale, pe cale să devină tricefală.
Atent la conexiunile vestice, se jura că este un om al stângii democratice (muzică pentru urechile lui François Mitterrand, ale lui Gerhard Schroeder şi ale lui Felipe Gonzales). Înota în apele Internaţionalei Socialiste ca peştele în apă. Excelent vorbitor de rusă, îi promitea lui Gorbaciov linişte şi pace într-
