Experimentul pensiilor private obligatorii pare să fi fost un antrenament cu public pentru asigurările private obligatorii. Nu e nimic rău în a stimula concurenţa, inclusiv în sectorul de sănătate. Iar investiţiile private sunt absolut necesare. Dar eu înţeleg aşa: asigurările de stat se fac cu banii cu care noi contribuim la stat; asigurările private se fac cu banii cu care noi alegem să contribuim pentru acestea. Adică, statul – cu banii statutului, iar privaţii – cu banii privaţilor. Ceea ce deja funcţionează, la fel ca în toată Europa, şi ar putea fi îmbunătăţit prin impozitare progresivă însoţită de extinderea deductibilităţilor (pentru cheltuieli cu asigurările private).

În schimb, legea propusă zice aşa: privaţii te asigură cu banii statului. Ce concurenţă mai este aceasta? O afacere livrată la cheie pentru câteva firme, cu siguranţa încasării unor bani şi fără garanţii privind calitatea serviciilor. Singura certitudine este creşterea costurilor pentru pacienţi – care văd crescând impozitarea (tocmai a intrat în vigoare coplata), dar scăzând pachetul de bază de servicii medicale inclus în asigurare. Mai mult, la privat pachetul va varia probabil de la o companie la alta, şi alte prime vor fi plătite pentru servicii medicale care astăzi sunt gratuite.

Eu pot accepta o variantă în care nu mai contribuim deloc sau aproape deloc la stat, şi alegem să contribuim (sau nu), stimulaţi eventual prin deduceri fiscale, la asigurări private. Este modelul american – dar să ne asumăm consecinţele. Nu va mai fi moartea domnului Lăzărescu, ci moartea a sute de mii de oameni fără posibilităţi. Poate vă amintiţi de filmul în care Denzel Washington ia osta­tic un întreg spital pentru a face rost de transplant pentru fiul său – care nu avea asigurare pentru că tatăl său tocmai rămăsese şomer. Vrem să ajungem acolo? Dacă da, iniţiatorii legii trebuie să îşi asume ac