- Politic - nr. 928 / 11 Ianuarie, 2012 Asa cum am anticipat in articolul anterior, asemenea idei ce vizau transferul autoritatii puterii temporare din partea lui Dumnezeu, sunt regasite intr-o forma mai putin transparenta si in Noul Testament. Reproducem in acest sens unul din textele Apostolului Pavel, text in care se prevedea supunerea neconditionata fata de aceasta putere legitimata de Dumnezeu, care era puterea politica prin reprezentantii sai, mai putin a puterii imperiale romane, care era contestata de acesta. In acest sens scria: "Caci nu este stapanire decat de la Dumnezeu, iar cele ce sunt de la Dumnezeu sunt randuite”. In ceea ce priveste evaluarea puterii politice, Apostolul Pavel oscileaza. Astfel, in Epistola catre Romani recunoaste o ordine politica instituita de Dumnezeu, pe cand in Epistola catre Corinteni se refera mai degraba la ordinea proprie a Bisericii. Desigur, nu exista contradictii intre aceste doua ordini, intrucat asa cum am mai aratat, puterea are o singura conditionare, si, am spune, un singur izvor, cel al divinitatii si puterii divine. Aceste diferentieri perceptive sunt influentate de modalitatea contextuala in care este privita Imparatia lui Dumnezeu: atunci cand considera ca Judecata din urma este aproape, si ca imparatia divina este deja aici, rolul statului este limitat, iar cand aceasta imparatie nu este inca aici, atunci este recunoscut si rolul statului, evident, tot prin prisma divinitatii. Printr-o asemenea opinie oscilanta, se desprinde o oarecare ambiguitate atitudinala fata de recunoasterea puterii statului, si chiar fata de puterii divina, prin relationarea celor doua puteri. Chiar daca crestinismul initial era considerat apolitic si constituit mai mult in spirit justitiar, punand mai mult accent pe dreptate, fapt ce rezulta chiar din primele sale invataturi, ulterior, de cele mai multe ori a servit intereselor puterii c