Am intrat într-o farmacie mică, la o rădăcină de bloc. Mi-am testat limitele tupeului şi-am cerut un antibiotic.

Eram cu un picior afară, convinsă fiind că farmacista o să-mi arate uşa, strada şi eventual graniţa - deoarece nu dispuneam de reţetă. Când colo, doamna a scos amabilă drogul de sub tejghea şi mi l-a dat de zici că era ceai de sunătoare. L-am plătit şi-am zbughit-o, de frică să nu-i pice fisa şi să strige după mine.

În altă zi, am fost la o farmacie luxoasă, în mall. Sfioasă, i-am cerut ăleia algocalmin şi ea m-a interogat acră: „Prescripţie medicală aveţi?". Zic: „Staţi aşa, că nu m-aţi înţeles, am cerut doar algocalmin". Zice: „Nu se mai dă fără reţetă de la doctor". Auzisem eu ceva prin târg, dar după ce-am văzut că la drogheria de cartier mi-ar fi dat şi marijuana fără reţetă, am crezut că era doar un zvon răutăcios.

Pe scurt, alături de alte brambureli clasice, sistemul farmaceutic din România e o varză creaţă. Sunt farmacii care-ţi dau reţeta înapoi după ce-o verifică, în sensul că ţi-o scapă discret în punga cu fiole. Deci poţi să mai mergi în cinşpe locuri şi să-ţi iei doze cu care s-ar putea sinucide şi-un cal. După cum sunt şi farmacii care-ţi hăpăie reţeta imediat, dacă nu cumperi pe loc tot cârnatul de medicamente din ea, nu le mai vezi. Nu vă mai povestesc, fiindcă vă apucă durerea de cap. Deşi ştiu eu o farmacie care, la o adică... Simona Catrinaeste editor coordonator Tango