T.S. Khasis, pe datorie,
Bucureşti,
Editura Casa de Pariuri Literare,
2011
T. S.Khasis, poetul luat în grijă şi promovat, începând cu anul 2008, de proaspăta Editură Casa de Pariuri Literare, a ajuns la momentul antologării. Puţin cam devreme, am putea gândi. Însă prefaţa anunţă că „pe datorie nu este o antologie poetică, pentru că nu selectează anumite poeme din primele două volume ale autorului. Este, mai degrabă, un volum integrator, în sensul că reuşeşte să grupeze toate poemele din arta scalpării (considerat debut, în 2005, datorită faptului că primul volum, Farmacia cuvintelor, nu ajunsese în librării) şi încă o serie de poeme care ar putea alcătui un volum individual (ciclurile date personale şi robinson).” Opera omnia? Cu atât mai devreme. Volum inedit? Nu pe de-a-ntregul. Oricare ar fi forma editorială în care am încadra-o, pe datorie este faţa poetică cea mai conturată a lui T.S. Khasis de până acum.
Ca expresie, volumul de faţă îmbrăţişează o modalitate de abandon complet, fără rezerve, urmând voia curgerii versurilor. T.S. Khasis este un poet foarte fidel faţă de propriile imagini, faţă de fluxul imaginaţiei şi a amintirilor revenite haotic. Cât este poezieartefact şi cât e confesiune aproape diaristică? Cea de-a doua opţiune oferă cel mai plauzibil răspuns. Pentru Khasis, poezia înseamnă, în mare măsură, transcrierea unor trăiri. Dacă se întâmplă ca, pe alocuri, acestea să ia o formă poetică, originală, inedită, cu atât mai bine. Dacă nu, înseamnă că acele versuri rămân la prima lor menire: aceea de exorcizare a obsesiilor. Khasis nu are o artă poetică, o manieră calculată, stilul venind strict natural din, am putea spune, pana muzei. Nu e bine, nu e rău. E onest.
Chiar şi personajele literare celebre se îmbracă în hainele subiectivităţii celui care vorbeşte. Robinson Crusoe din ultimul poem ia chipul acelui
