În viaţa mea, romanele lui Dostoievski au intrat fără să-mi ceară voie.

În ciuda multor prejudecăţi potrivit cărora romanele lui F.M. Dostoievski sunt grele, tenebroase, plictisitoare, depăşite, cu personaje depresive, care vorbesc mult şi ale căror nume de familie sunt greu de reţinut, cred că aceste cărţi sunt nişte însoţitori devotaţi în viaţa unui om. Până acum, în viaţa mea, romanele lui Dostoievski au pătruns cam o dată la şapte-opt ani. Au intrat fără să-mi ceară voie. Pur şi simplu, într-un anumit moment (de oboseală?, de silă?, de entuziasm?, de disperare?) am întins mâna în bibliotecă după „Idiotul" sau după „Crimă şi pedeapsă" şi le-am recitit.

Totuşi, recitirea acestor cărţi are un defect pe care am curajul să-l mărturisesc acum, cu o naivă sinceritate. Mai cu seamă în ultimii ani, de câte ori am recitit ceva din Dostoievski am fost cuprins de o bucurie pe care nu mi-am putut-o cenzura. De fiecare dată, pe măsură ce reciteam, simţeam nevoia urgentă să împărtăşesc bucuria mea celor din jur. Eram cuprins de o febrilitate vecină cu delirul, încât nu mai judecam dacă persoana căreia îi povesteam este chiar interesată de întâlnirea de un comic nebun dintre Prinţul Mîşkin şi Nastasia Filippovna, în casa familiei Epancin. Pur şi simplu, mă trezeam trăncănind despre Rogojin, Raskolnikov, Marmeladov sau Svidrigailov, aşa, tam-nesam, după ce purtasem cu interlocuitorii mei discuţii ba despre fotbal, ba despre politică, ba despre nu ştiu ce talk-show isteric văzut la TV, ba despre viaţa noastră de zi cu zi. Nu-mi păsa că dădeam cu „bâta în baltă". Povestea de dragoste dintre Sonia şi Raskolnikov mi se părea mult mai importantă de relatat amicului care mă urmărea crispat decât nu ştiu ce subiect „fierbinte" al actualităţii româneşti şi mondiale. Nici nu-mi pregăteam nişte introduceri sau nici măcar nu testam „terenul" pentru a începe să povestesc. Pu