Am fi inclinati a crede - multi comentatori, formatori de opinie chiar cred - ca acest masochism, aceasta trauma post-revolutionara tin (lucapitulian vorbind) de "sentimentul romanesc al urii de sine". In fapt, cel putin pe aceasta filiera, este specific estului european post-comunist. Sfirsitul de an a adus in prim-planul audio-vizual si scriptural nu doar eternele si (ne)fascinantele perceptii negative, cu care ne-am obisnuit si in care ne complacem noi, romanii, ci si surprinzatoare - pentru unii! - bonusuri de calificare in lumea civilizata, menite a ne ridica, cit de cit, moralul. Pentru cine nu-l are. Un american stabilit de vreo 17 ani in Romania, se da „mai roman decit voi, romanii". Insul, satul de modul american de viata, s-a oplosit pe undeva prin Ardeal, mult placindu-i naturelul nostru, aerul neviciat, formele de relief ale naturii si ale femeilor, cintecelele, manelele, mandravelele, mincarurile si bauturile indigene. Mai sint si altii, sedusi de sarmul nostru, pe care nu ma indoiesc ca il chiar avem. Doamna Maria Carpov, intr-un generos comentariu (gazduit de revista „Convorbiri literare") la „un splendid volum-album alb-negru", Bucarest. Le dégel(Paris, 2006), realizat de Mirel Bran / Franck Hamel, face citeva extrase din acel „capital de simpatie" cu care sintem creditati, dar pe care multi dintre noi il ignora sau il caricaturizeaza. Ni se reaminteste, intre altele, de optiunea si experienta extraordinara a lui Francis Ford Coppola care, dupa o pauza de zece ani, si-a reluat activitatea de cineast la Bucuresti, unde a regizat un film dupa nuvela lui Mircea Eliade, Tinerete fara tinerete, marturisind ca el insusi, in ambianta romaneasca, a trait „o noua tinerete". Un francez, Alain Kremeur, stabilit, din anii'90, in „acest Far-Est al Europei, un adevarat Eldorado", dupa ce ne releva (tot intr-o carte) calitatile, constata ca „cel mai mare pacat al ro