„Politica e ca un carnaval perpetuu, nu am văzut-o niciodată fără mască", spunea recent Nora Iuga într-un interviu acordat într-o revistă pentru femei. Iar pentru că, mulţumesc lui Dumnezeu, nu mă pricep la politică şi cu atât mai puţin la politică locală (dincolo de accepţiunea populară de a-i considera pe toţi protagoniştii actului politic o apă şi-un pământ), nu voi scrie despre politică. În schimb, mărturisesc că de la bun început m-a lovit afirmaţia Norei Iuga cu toată forţa ei - iar asta pentru că despre multe lucruri, domenii şi, de ce nu, oameni, se poate spune că sunt aidoma unui carnaval, nearătându-se fără mască.

Iar de măşti suntem toţi sătui, cred. Nu ştiu de ce, dar citind afirmaţia respectivă, gândul mă duce la alte două sintagme mai mult sau mai puţin cunoscute: „Puterea corupe, iar puterea absolută corupe absolut", respectiv „Să dai înseamnă să onorezi; să dai mult înseamnă să corupi". Ca într-un veritabil carnaval, măştile ipocriziei, ale puterii şi ale corupţiei se învârt nestingherite în instituţiile constănţene. Oameni care îţi zâmbesc frumos, oameni care se dau campioni ai adevărului, ai binelui şi ai dreptăţii, ai justiţiei şi ai interesului public, oameni în care aproape crezi. Mai devreme sau mai târziu, o mască se schimbă pentru alta. În funcţie de interese. Însă mă tem să spun că cel public nu se numără printre ele. Interesele, nevoia de putere, nevoia de înavuţire, acestea sunt notele care compun ritmul melodiei carnavalului. Iar în această ordine de idei, menţionez faptul că am avut ocazia să văd „pe viu", cum s-ar zice, demonstraţii ale unor astfel de jocuri de măşti, demonstraţii ce nu aveau legătură între ele. În prima demonstraţie este vorba, culmea, despre un om politic: cunoscut ca „băiat neconformist", cu o încredere în sine ce lesne ar putea trece drept aroganţă şi tupeu, politicianul cu pricina şi-a pus rapid masca de victi