S-a stins de curînd, la vîrsta de 73 de ani, un prozator care făcea figură aparte în lumea – de dimensiuni uriaşe – a prozei braziliene contemporane: Moacyr Scliar pe numele lui, nume ciudat, aproape imposibil de pronunţat, de o sonoritate total neiberică.

Acest scriitor cu nume exotic a atins celebritatea, culegînd cele mai importante premii literare şi intrînd pînă la urmă în selecta Academie Braziliană de Litere (unul din patruzeci). La 73 de ani s-a stins în culmea gloriei.

Viaţa i-a fost mai degrabă una tipică, dar personalitatea – hotărît atipică; se întîmplă mult mai des decît bănuim. Parcursul existenţei sale pare copiat după acela al majorităţii intelectualilor brazilieni din secolul XX: entuziasmat în tinereţe de comunism, adept convins al metodelor brevetate de instalare rapidă a fericirii generale pe pămîntul Braziliei; de la un moment dat încolo, mai ales de prin anii ’70, cuprins de îndoieli principiale; copleşit în cele din urmă de ele; trăind în dezorientare. După ce părăseşte cu regret grupul politic comunist, îşi găseşte salvarea doar în scris, într-un scris trepidant, parcă pentru a uita de păcatele tinereţilor. A devenit finalmente scriitor oficializat, respectabil, purtînd în plus şi o aureolă de preţ – aceea de „comunist în tinereţe”: este calitatea ce-ţi asigură, în lumea literară braziliană din ultima jumătate de secol, accesul la onoruri.

Ceva i-a rămas totuşi din îndepă rtata juneţe: ura persistentă contra societăţii în care a trăit. Comunismul de care te-ai molipsit la tinereţe nu trece niciodată complet. Cărţile lui Moacyr au devenit din ce în ce mai bune, scriitura prozatorului s-a perfecţionat lent şi continuu pînă la pragul romanelor şi nuvelelor din anii ’80-’90 care i-au creat un renume statornic.

Dacă traseul schiţat mai sus a fost tipic pentru intelectualul brazilian „progresist”, bine instalat în