Din noianul de evenimente care au populat spaţiul public în anul care tocmai s-a încheiat, s-a detaşat un moment unic în România postdecembristă. A fost anul în care Regele Mihai a sărbătorit 90 de ani de viaţă. Dar, înainte de toate, pentru că Regele s-a întors în Parlamentul Romåniei după 64 de ani (dintre care 50 de ani petrecuţi în exil, între 1947 şi 1997) şi, invitat fiind, la iniţiativa a doi lideri liberali (Călin Popescu Tăriceanu şi Puiu Haşoti), cu toată opoziţia unei bune părţi a Partidului Democrat, s-a adresat naţiunii. Sigur, există momente „regale“ de după 1989 pe care nu le putem neglija sau trece cu vederea: vizita din 1992, reîntoarcerea în ţară sau desemnarea Principesei Margareta ca moştenitor al drepturilor dinastice (1997), turneele pro-NATO (1997 şi 2002), întîlnirea cu Ion Iliescu (2001) etc. Probabil că niciodată nu s-a vorbit însă atît de mult în istoria noastră postcomunistă despre Casa Regală ca în 2011. O Casă Re-gală nedomnitoare, dar care a întreprins în anul care s-a încheiat nu mai puţin de 13 vizite externe şi sute de angajamente publice pentru susţinerea intereselor României, fără vreun sprijin financiar din bani publici. Discursul din 25 octombrie 2011 a fost, peste toate, o lecţie de tact, de stil, de comportament public. Despre speech s-a vorbit mult şi cu patimă, şi de o parte, şi de alta. Totodată, au existat, şi era anormal să nu fie, şi indivizi care au întors spatele acestui eveniment. Dar nu poţi să nu observi că un asemenea moment (alături de alte evenimente organizate admirabil de Casa Regală pe tot parcursul anului 2011, care au culminat cu şedinţa solemnă de la Palatul Parlamentului şi, în aceeaşi zi, un spectacol la Opera Naţională la care au participat membri ai familiilor regale europene şi reprezentanţi ai elitei romåneşti) a dat peste cap percepţia publică despre leadershipul politic. Un sondaj IMAS realizat