- Politic - nr. 930 / 13 Ianuarie, 2012 Asocierea dintre puterea divina si cea politica a cunoscut cele mai inalte culmi in timpul Imperiului Roman, prin asa numitii Cezari, ca trimisi ai lui Dumnezeu pe pamant. Oricine se credea Cezar era considerat un fel de Dumnezeu national, cu atribute si puteri extramundane. Este suficient sa-l amintim pe Domitian, care sub forma oficiala obtine titlul de zeu, iar de la Septimiu Sever, tot ce este legat de imparat (insasi capitala – L’Urbis Sacra), capata un caracter divin. Reforma religioasa a lui Aurelian constituise religia solara in cult de stat si a facut din Soare zeul suprem al Imperiului Roman. Aurelian se proclama reprezentantul si "emanatia” divinitatii solare sau, mai mult, chiar Dumnezeu pe pamant, idee preluata si de "reprezentantii lui Iisus pe pamant” si "inlocuitorii Apostolului Petru”, dupa cum in mod ilegitim se considera cei care detin vremelnic puterea pontificala aici pe pamant, idee asupra careia voi reveni. Astfel, religia imparatului si imperiului servea la unificarea si coeziunea imperiului, constituindu-se intr-un liant spiritual si social prin care se realiza unirea intre toate cetatile si popoarele diferite din cadrul imperiului. De aceea, toate efectele pozitive din cadrul imperiului, cum ar fi coeziunea si unitatea, realizate de imparat, erau in plan perceptiv o ipostaziere a puterii divine prin monarh, o asemenea ipostaziere in divinitate a imparatilor contribuind in mod decisiv la intarirea si consolidarea coeziunii politice a imperiului. La fel ca si faraonii, imparatii romani erau considerati ca fii ai zeilor, astfel ca religia imparatului si a imperiului servea la unificarea si coeziunea imperiului, devenind puntea de legatura care unea intre ele toate cetatile si popoarele ce apartineau acestui imperiu. In aceasta religie politeista-polimorfa caracterul national al oricarei religii ce apar