Paradigma constructivistă pare să-şi sărbătorească la momentul actual apogeul: istorici ai culturii, antropologi şi politologi proclamă la unison faptul că naţiunea, natura, ba chiar şi natura omului sînt constructe umane, social-istorice şi, evident, culturale. De aici se deschid două drumuri: optimismul în privinţa posibilităţilor de fasonare a unei „naturi“ maleabile, docile, dacă nu chiar ea însăşi un artefact; dar şi tendinţa de a salva de uitare forme trecute de viaţă, muzealizîndu-le. Ambele direcţii inspiră expoziţii actuale la Berlin şi la Viena. Înainte însă de a ne ocupa de modul cum se face un peisaj, să rămînem totuşi în sfera istoriei: în vara anului 2011 s-au împlinit 50 de ani de la ridicarea Zidului Berlinului. Puţin mai tîrziu, la 14 septembrie, cancelarul federal, Angela Merkel, şi Ministrul federal al Culturii, Bernd Neumann, au inaugurat în mod festiv în aşa-numitul Tränenpalast (Palatul Lacrimilor) din Berlin expoziţia permanentă Experienţe la graniţă / Experienţe-limită. Separarea germană în viaţa de fiecare zi. După trei luni se înregistraseră deja 100.000 de vizitatori. Un exemplu reuşit de documentare a trecutului încă recent Organizată de Fundaţia Haus der Geschichte, expoziţia documentează experienţa cotidiană a împărţirii Berlinului din perspectiva experienţelor legate de trecerea graniţei. Locul în care este găzduită expoziţia are el însuşi o valoare simbolică, fiind definit de organizatori drept un „microcosmos al împărţirii Germaniei“. Mai precis, Palatul Lacrimilor era denumirea pe care i-o dăduseră berlinezii pavilionului ce a servit din 1961 şi pînă în 1989 drept punctul de trecere a frontierei din Berlinul de Est în cel de Vest, fiind situat chiar la intrarea în staţia Friedrichstraße, nu departe de la fel de celebrul Checkpoint Charlie. Dincolo de fapte şi date, alegerea acestei locaţii ilustrează ea însăşi radicalizarea prin