Când urcasem, luminându-mi calea cu o lanternă slabă, eram tare grăbit. Nu mă uitasem defel spre pârâul care, alergând prin stânga drumeagului, mă însoţise cu clocotul undelor până la furca de ape. Îmi aruncasem mereu ochii pe ceas, îngrijorat că nu voi ajunge la timp în bătaie, mergând întins. Prins în ritual de aproape treizeci de ani la mijloc de aprilie, constatam iar că, în ciuda timpului meu tot mai ruginit, emoţia nu se învechise. Cocoşii dimineţii fuseseră puţini.

Auzisem vreo trei sau patru, cel mult şi, cum ziua se strecura printre arbori, cântecul murea. Pe doi îi şi zărisem. Încet, se trăseseră spre culme, netulburaţi. Le urmărisem prin binoclu mersul imponderabil, asemenea unei plutiri , la câteva degete de solul pădurii şi, deşi nu-i fotografiasem, eram liniştit. Simţeam oboseala. Nesomnul, plecarea cu noaptea-n cap, pasul iute şi urcuşul pe coasta aspră, presărată cu cioate şi molizi rupţi, îşi spuneau cuvântul. Ca şi frigul pândei de trei ore, vreme în care, cu ceva noroc, mă apropiasem de cântăreţi, încordat, practicând un straniu balet cu ruperi de ritm şi înţepeniri în poziţii nefireşti. O cuşmă de lumină îngălbenea culmea, dovadă că Soarele nu mai moţăia sub zări şi, deopotrivă, semn că gotcanii vor amuţi. Puteam aşadar porni spre vale.

Întoarcerile de la rotitul ale cocoşilor de munte au un farmec adânc. Nebănuit şi ignorat la începuturi, fiindcă febra întâlnirii cu enigmaticii cavaleri negri mă acapara într-atât încât la coborâre îmi trebuia ceva vreme spre a mă desprinde de tablourile vii abia stinse, copleşit de întâmplările cărora le fusesem părtaş sau de regretul că ratasem „scene unice”. Descoperirea acestui nou bine nu era străină de împuţinarea cocoşilor de munte în locurile ştiute, fapt care mă făcuse să mă mulţumesc uneori doar cu peisajul. Era oarecum în firea lucrurilor. Nu vânătoarea, care ucisese, practic, „bătaia” –