Foto: Thinkstock O femeie mi-a povestit cu lacrimi în ochi despre manifestările de ură ale părinţilor în relaţia cu ea şi cu soţul ei. Părinţii s-au împotrivit de la început căsătoriei sale, nu l-au plăcut pe ginere şi l-au plasat – cel puţin în propriii lor ochi – într-o poziţie de inferioritate în raport cu fiica lor. A fost o perioadă mai liniştită, când aceşti părinţi acceptau căsătoria fiicei lor, dar lucrurile au degenerat iarăşi până acolo unde comunicarea s-a frânt complet. Ca o consecinţă, părinţii fac tot ce le stă în puteri să destrame căsătoria fiicei lor.
Ei îi pun în cârcă ginerelui tot soiul de aventuri şi gesturi bizare, îl umilesc şi vorbesc despre el într-un fel greu de imaginat. O asemenea atitudine a părinţilor a fost interpretată de către fiica lor ca o crasă lipsă de iubire în relaţia cu ea. Când mi-a povestit despre relaţia ei atât de grea cu părinţii, i se citeau pe chip suferinţa, stresul, durerea, însingurarea, nefericirea şi uluirea. Nopţi întregi de nesomn, de nelinişte şi de suferinţă trecuseră peste ea, fără să înţeleagă esenţa problemei; întâmplările rele păreau fără cap şi coadă, ele îi stăteau agăţate de suflet şi de minte, dar nu ştia că toate aveau un miez; sentimentul pierderii iubirii, sentimentul de a nu fi iubită de părinţi.
În clipa în care i-am spus: „Durerea ta este aceea că părinţii nu te iubesc”, i s-au lărgit pupilele şi m-a privit brusc cu interes. Adevărul devenea o scurtă propoziţie, în lăuntrul căreia se furişa înţelegerea esenţială, când am adăugat: „Părinţii tăi suferă de gelozie. Ei sunt geloşi pe soţul tău. Nu suportă să te împartă cu soţul, aşa că se străduiesc din răsputeri să te despartă de el pentru că şi ei, ca şi tine, cred că au pierdut dragostea ta”. Mai precis, este vorba tot despre dragoste, dar despre un fel de dragoste posesivă, aşa cum au înţeles-o şi au trăit-o oamenii în propria lor e
