Unul dintre ritualurile pe care le respect, ori de câte ori am ocazia să  revin în ţară, e acela de a mă aşeza confortabil în faţa televizorului, protejat de o mână de fistic şi o telecomandă  în cazul în care ceea ce mi se oferă e mult prea tare pentru gusturile mele. Prietenii îmi înţeleg cu greu nevoia de a mă pierde în Realitatea Parabolicii 3 sau în pixelii (Pr)otv-ului. E un fel de a înţelege ce se petrece în ţară, căci vedem, indiferent dacă ne place sau nu, o oglindă a societăţii româneşti. Strămoşul internetului, televizorul, încă face legea, modelează minţile, gusturile şi alegerile majoritaţii, fie că suntem la Bucureşti sau aiurea pe planetă. Amicii din ţară s-au refugiat, în general, pe Net, scârbiţi, pe bună dreptate, de ceea ce văd pe ecranul românesc. Unii mă invidiază că pot să mă răsfăţ la Paris cu France2, Arte, Canal+ ori BBC. Îi atenţionez, adesea, că dracu’ autohton nu-i atât de negru ori că televiziunea occidentală e mult mai periculoasă tocmai prin profesionalismul ei prost întrebuinţat.

Mi s-a întâmplat săptămâna trecută să pot zăbovi în faţa jurnalului de la ora 20 la France2 (Televiziunea Publică Franceză). E genul de grande messe (mare liturghie) pentru care orice politician, sau om public francez, ar putea ucide, doar să fie invitat. E scena perfectă unde ai milioane (când actualitatea e fierbinte, zeci de milioane) de creiere disponibile, gata să te asculte şi să îşi formeze o opinie, plecând de la ceea ce le oferi. Telespectatorii au garanţia profesionalismului unor jurnalişti care şi-au împins meseria la rang de artă. Orice reportaj sau intervenţie sunt fără cusur. Totul e limpede şi, inevitabil, te laşi dus de val.

Acestă maşinărie simpatică, extrem de armonioasă, a produs, însă, joi seară, un cocktail Molotov care a explodat în creierele a milioane de francezi. Am urmărit, atent, fiecare reportaj şi interviu, impecabil